În vremuri normale, ne facem planuri și visăm la viitor. Dar războiul schimbă totul. După fiecare noapte plină de atacuri cu drone, simțim o bucurie aparte că am mai primit o zi, o zi în care putem trăi, respira și să-L slăvim pe Dumnezeu, scrie Oleksii Blyzniuk din Ucraina.
Viktor Frankl, psihiatru austriac și supraviețuitor al lagărelor naziste, observa că în lagăr mureau mai întâi cei care sperau într-o eliberare rapidă. Când speranțele lor nu se împlineau, se prăbușeau interior. Apoi cedau cei care nu mai sperau deloc. Doar cei care își găseau un sens în prezent, poate ajutând pe alții, păstrând libertatea interioară, hrănindu-și viața spirituală, reușeau să reziste.
Această lecție este mai actuală ca oricând în Ucraina: trăim fiecare zi pe rând, încredințându-ne în mâna lui Dumnezeu. Războiul continuă, iar sfârșitul lui nu se întrevede.
Ceea ce face situația de nesuportat pentru mulți nu este doar imprevizibilitatea războiului, ci și avalanșa de opinii și „previziuni” de la analiști, influenceri sau politicieni, care mai mult tulbură decât ajută.
Soția mea îmi arată uneori, cu o urmă de ironie, câte un nou „guru apropiat de surse”, care pe TikTok sau Instagram explică, cu încredere, de ce războiul se va încheia primăvara sau vara viitoare. Mulți oameni, deja epuizați emoțional și fizic, se agață de astfel de previziuni. Apoi vine vara… și nu se întâmplă nimic. Războiul continuă.
Pentru unii, dezamăgirea devine insuportabilă. Unii și-au pus speranța, au făcut planuri, au visat. Și totul se prăbușește din nou. Nu excludem ca și propaganda rusă să profite de astfel de valuri de speranță și deziluzie, dar nu cred că politicienii noștri mint intenționat. Problema este că situația de pe front se poate schimba complet în doar câteva zile, iar războiul are prea multe necunoscute pentru a putea fi prezis cu certitudine.
Ca și creștini, ar trebui să fim mai puțin afectați de astfel de prognoze. Noi știm că nimeni nu cunoaște ziua sfârșitului. Tocmai de aceea, atunci când cineva „prezice” finalul războiului, aproape întotdeauna ne pregătim sufletește că nu se va termina atunci, ci poate o să devină mai dificil. Așa învățăm să ne încredem tot mai mult în Dumnezeu.
Dar și pentru creștini viața de zi cu zi este tot mai grea. Nopțile nedormite, alarmele aeriene, programul dat peste cap ne afectează pe toți.
Războiul nu s-a încheiat odată cu începutul verii. Din contră, atacurile se intensifică. Dronele sunt mai rapide, mai greu de doborât și mai distrugătoare. Blocuri întregi sunt lovite, iar șansele de supraviețuire scad.
Alarmele nu mai durează două-trei ore, ci aproape toată noaptea, uneori până la 10 sau 11 dimineața. Transportul public este oprit, orașele sunt blocate, iar viața devine haotică. Dar asta e realitatea noastră.
Atacurile cu rachete sunt și ele tot mai violente. În urmă cu câteva săptămâni, au fost lovite zone aflate la doar câteva sute de metri de biserica noastră reformată. Geamurile clădirilor din jur au fost spulberate, dar în biserică, doar puțin tencuială s-a desprins. Familia pastorului, care locuiește acolo, se adăpostește în subsol. Cu toate acestea, slujbele continuă, duminică de duminică.
Cu toții simțim, conștient sau nu, că această formă de slujire e o formă de supraviețuire. Tocmai de aceea învățăm să ne prețuim mai mult unii pe alții și să fim recunoscători pentru ce putem face împreună.
Poate părea ciudat, dar după o noapte de atacuri, există o bucurie simplă: că ai supraviețuit tu și familia ta. Că mai ai o zi. O zi în care poți trăi. O zi în care Îi poți mulțumi lui Dumnezeu.
Și chiar dacă rutina zilnică devine aproape imposibilă, unii dintre noi adormim de epuizare de câteva ori pe zi, și dacă doar pentru zece minute, totuși, învățăm să trăim câte o zi pe rând. Și să fim recunoscători Domnului pentru fiecare zi pe care ne-o dă.