Europa este tot mai des văzută ca fiind o societate post-creștină. Din ce în ce mai mulți oameni nu se mai declară afiliați unei religii, iar participarea la slujbele bisericești este tot mai redusă. Cu toate acestea, mulți lideri și filosofi europeni susțin că valorile fundamentale ale culturii noastre — precum demnitatea umană, drepturile omului, libertatea și guvernarea prin lege — sunt profund influențate de tradiția iudeo-creștină. Așadar, se ridică firesc întrebarea: cât a mai rămas din identitatea creștină a Europei?
Un prim răspuns vine din perspectiva sociologică: dacă cei mai mulți oameni nu se mai consideră creștini, atunci Europa nu mai este un continent creștin. Datele statistice par să confirme acest lucru — apartenența religioasă scade constant în multe țări europene.
Alții privesc lucrurile dintr-un unghi cultural: chiar dacă numărul credincioșilor scade, Europa rămâne profund marcată de influența creștinismului în istorie, educație, artă, legislație și morală. Din această perspectivă, rădăcinile creștine nu pot fi negate, chiar dacă implicarea religioasă slăbește treptat.
Există însă și o a treia viziune, de natură teologică: potrivit Bibliei, toate națiunile pământului Îi aparțin lui Hristos, indiferent dacă Îl recunosc sau nu. Psalmul 2 vorbește despre promisiunea făcută Fiului de a-I da „neamurile ca moștenire”, iar în Matei 28, Isus afirmă că I s-a dat toată autoritatea în cer și pe pământ. Astfel, fiecare națiune aparține lui Hristos, nu prin vot sau recunoaștere oficială, ci prin dreptul câștigat prin moartea și învierea Sa.
Această stăpânire divină nu înseamnă că toate națiunile recunosc autoritatea lui Hristos. Trăim într-o lume în care răul și binele coexistă — așa cum spune Isus în parabola neghinei din Matei 13. Însă aceasta nu anulează suveranitatea Lui. Dimpotrivă, împărăția lui Dumnezeu a început deja să crească, ca o sămânță care devine copac și oferă adăpost.
Până la sfârșitul vremurilor, Biserica are misiunea de a recunoaște și afirma domnia lui Hristos nu doar în interiorul comunității credincioșilor, ci și în viața publică. Isus a numit Biserica „sarea pământului” și „lumina lumii”, chemând-o să influențeze societatea aplicând principiile Scripturii în toate domeniile.
Chiar dacă Europa pare să se îndepărteze de creștinism, moștenirea spirituală nu a dispărut. Hristos continuă să domnească, iar întrebarea crucială este dacă Biserica de azi este pregătită să preia din nou conducerea morală a societății. Poate că viitorul Europei depinde tocmai de acest răspuns.