„Și fariseii, și cărturarii cârteau și ziceau: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”” (Luca 15:2).
Fariseii și cărturarii erau destul de nemulțumiți de persoanele cu care Isus alegea să mănânce. Dacă ar fi ales să mănânce exclusiv cu oameni integri, precum ei înșiși, probabil că l-ar fi lăudat. Dar nemulțumirea s-a răspândit de la unul la altul, într-un ton șoptit și disprețuitor: „Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei”. Așa cum s-a spus, e ceva glorios să auzi vestea bună chiar și din gura celor ce se împotrivesc lui Dumnezeu: Isus îi primește pe păcătoși și stă la masă cu ei.
Paradoxal, le suntem recunoscători celor care L-au criticat pe Isus, fiindcă, drept răspuns la împotrivirea lor, El rostește trei parabole ce ne descoperă inima lui Dumnezeu față de păcătoșii pierduți. Prima parabolă ne arată un păstor care, pierzând una din cele o sută de oi, lasă celelalte nouăzeci și nouă în câmp și pleacă în căutarea celei rătăcite. A doua ne vorbește despre o femeie care, pierzând o monedă, răscolește întreaga casă și se bucură când o găsește. A treia prezintă povestea unui fiu care se îndepărtează de tatăl său, irosește totul în plăceri, dar, întorcându-se cu inima zdrobită, este primit cu bucurie și ospăț.
Aceste trei parabole sunt asemenea celor trei petale ale unei flori cerești, iar acea floare poartă un nume sfânt: copia gratiae Dei — revărsarea harului lui Dumnezeu.
Ideea lui Isus este că, așa cum un păstor merge în căutarea oii pierdute, sau cum unul dintre noi merge în căutarea unui obiect prețios pe care l-am pierdut prin casă, tot așa Isus a venit să caute și să salveze sufletele pierdute. Așadar, da, Isus îi primește pe păcătoși și mănâncă împreună cu ei.
Cei ce se cred mai sfinți decât ceilalți nu mai au nevoie de Mântuitor. De aceea se plâng că Isus îi primește pe cei care chiar au nevoie de El. (O, dacă cei ce și-au zidit neprihănirea pe nisipul mândriei ar ști, ar avea încă și mai multe motive să se plângă de cei cu care ne așezăm la masă!) Murmurul acestor Iona, supărați pe mila lui Dumnezeu, se lovește de simfonia cerului. „Vă spun”, zice Domnul, „că este mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni care nu au nevoie de pocăință.” Cerul cântă harul; mândria doar suspină.
Acei frați fățarnici
Isus își exprimă acuzația într-un mod mai direct în povestea fiului risipitor, pentru că fariseii sunt introduși în poveste. Tatăl are doi fii. Cel mai tânăr cere moștenirea și o risipește într-o țară îndepărtată, ducând o viață nesăbuită. Apoi survine o foamete severă, iar fratele mai mic începe să ducă lipsă. Se angajează într-o ocupație extrem de respingătoare pentru evrei — hrănirea porcilor. Atât de jos a ajuns încât păstăile pe care le mănâncă porcii încep să-i pară apetisante.
Când „își revine în fire”, se trezește din rătăcirea lui, se gândește la tatăl său și la proviziile servitorilor tatălui său și începe să se îndrepte spre casă, pregătindu-și scuzele. Ceea ce găsește când ajunge la orizont îl șochează: un tată plin de compasiune și bucurie care aleargă, îl îmbrățișează, îl sărută, îi dăruiește cea mai bună haină, un inel prețios și încălțăminte pentru picioarele lui. Și apoi o petrecere. Bucurie — „căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit”. Și au început să sărbătorească modul în care tatăl îi primește pe cei păcătoșii și mănâncă împreună cu ei.
Acum scena se mută pe câmp, unde îl vedem pe fratele mai mare. Va sărbători el? Îl descoperim furios, refuzând să intre și disprețuind solicitările tatălui său de a se alătura. Cu ochii încă ațintiți asupra fariseilor, Isus le spune acestor frați mai mari că era potrivit să se bucure, pentru că frații care erau morți sunt acum vii, pentru că cei pierduți sunt acum găsiți. Isus primește păcătoșii și mănâncă cu ei — bucurați-vă și veniți să vă alăturați ospățului!
Pilda se încheie într-un mod dramatic. A fost o poveste în care ei și-au ales propria aventură; ei au decis finalul. Au ales să fiarbă de furie în loc să se predea.
Mântuitorul caută sufletele pierdute
Gândiți-vă împreună cu mine, în încheiere: cât de diferit este fratele nostru mai mare. Umilul nostru Domn a omis partea lui din poveste. Unde este adevăratul nostru frate mai mare?
El este la câmp și te privește cum îl părăsești pe Tatăl său. Îi este dureros să te vadă atât de nesăbuit, atât de sinucigaș din punct de vedere spiritual. El cunoaște acea țară îndepărtată. Știe ce te așteaptă acolo: pierdere, ispită, sărăcie, moarte. El îl întreabă pe Tatăl său ce trebuie făcut. Ei conspiră împreună pentru a te primi înapoi.
Încă mirosind a porc, te întorci. Tatăl tău aleargă spre tine. Te îmbrățișează. Te sărută și te mângâie ca și cum nu ai fi plecat niciodată. Ești îmbrăcat cu haine mult peste ceea ce meriți și condus la banchet, întâmpinat cu râsete.
Dar cineva lipsește. „Tată, unde este fratele meu mai mare, prietenul meu cel mai drag?
„Ei bine”, spune Tatăl, „el a plecat. A călătorit într-o țară îndepărtată. A privit la viața ta nesăbuită și moștenirea risipită. Creditorii te-au vânat, prietenii s-au întors împotriva ta, legea a cerut sângele tău, iar regele s-a ridicat împotriva ta. Ai scăpat de justiție, fiule, pentru că justiția l-a găsit pe el. A fost reținut. Condamnat. Bătut. El a rămas în urmă pentru ca tu să te poți întoarce acasă.
„Ca un păstor bun, El te-a căutat. Ca o femeie care și-a pierdut moneda, nu s-a oprit până nu te-a aflat. Roba ta este roba Lui, inelul tău este inelul Lui, vițelul îngrășat este al Lui.”
„Deci, unde este fratele tău?”, întreabă Tatăl în timpul banchetului. Cu o sclipire în ochi, el răspunde: „Fiul meu era mort și a înviat. Va ajunge aici curând”.