A fost odată, cu mult timp în urmă, un grup de oameni care păreau cei mai binecuvântați dintre toți. Favoarea lui Dumnezeu părea să fie peste ei. Erau respectați. Erau religioși. Unii dintre ei erau bogați. Dacă în vremea lor ar fi existat decorațiuni cu versete biblice pentru pereți, probabil că în casele lor ar fi stat înrămat un cuvânt care exprima perfect cum se simțeau și cum erau văzuți de ceilalți: „Binecuvântat”.
Totuși, un Om a privit la acest grup și a văzut ceva diferit: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!” (Matei 23:13)
„Vai.” Însuși tonul acestui cuvânt îi trădează sensul. Vorbește despre durere și pierdere, despre distrugere și prăbușire, despre plâns și scrâșnirea dinților. Isus Și-a început lucrarea publică rostind binecuvântări peste urmașii Lui (Matei 5:3–12). Aceste fericiri spuse de Isus sunt opusul a celor șapte vaiuri rostite în Matei 23:13–36.
Dacă fericirile schițează portretul vieții binecuvântate, atunci aceste „vaiuri” schițează portretul vieții lipsite de binecuvântare. Vai după vai, Isus trece dincolo de suprafața unei reputații religioase bune, pentru a ne arăta cine sunt, de fapt, oamenii lipsiți de adevărata binecuvântare. Iar făcând aceasta, El trece și dincolo de suprafața sufletelor noastre, întrebându-ne dacă imaginea noastră despre binecuvântare seamănă mai mult cu Împărăția cerurilor sau mai mult cu această lume fără Hristos.
Dacă cineva ar vrea să trăiască viața lipsită de binecuvântare, ce ar face?
1. Cultivă-ți imaginea de sine
Cărturarii și fariseii puneau foarte mult accentul pe părerea celorlalți. Trăiau un stil de viață atent construit cu mult înainte de apariția rețelelor sociale, cultivându-și cu răbdare imaginea publică. Aproape tot ce făceau era gândit să transmită ceva minunat despre ei.
Dacă le-ai fi ascultat conversațiile, ai fi auzit plăcerea cu care primeau titlul de „rabi” din partea celorlalți (Matei 23:7). „Simon” ar fi sunat ca o insultă, iar „domnul Simon” nu cu mult mai bine. Dar „Rabi Simon”? Asta era altceva. Era ceva distinct, onorabil, un motiv să-ți ții capul sus înaintea oamenilor.
Dacă le-ai fi urmărit purtarea, ai fi înțeles că „toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuți de oameni” (Matei 23:5). Odaia lor de rugăciune era colțul străzii (Matei 6:5). Locul lor preferat în sinagogă era cel dintâi (Matei 23:6). Darurile lor financiare rareori rămâneau ascunse (Matei 6:2). „Pe dinafară vă arătați neprihăniți oamenilor” (Matei 23:28), iar lor le plăcea să fie așa.
Vaiurile lui Isus împotriva unui astfel de mod de viață ne pun înainte două întrebări.
În primul rând, cât de mult din viața ta spirituală rămâne în ascuns? Un creștin autentic nu poate să nu-și lase lumina să lumineze înaintea oamenilor (Matei 5:16), dar acea lumină publică izvorăște dintr-o viață privată bogată cu Dumnezeu. Cei cu adevărat binecuvântați iubesc să-L urmeze pe Domnul lor într-un loc liniștit, unde niciun ochi nu vede și nicio ureche nu aude, în afară de Tatăl lor. Ei își iubesc viața ascunsă cu Dumnezeu.
În al doilea rând, cât de sinceră este imaginea ta publică? Cei cu adevărat săraci în duh nu se tem să pară astfel (Matei 5:3). Nu ezită să se apropie de Isus cu o atitudine smerită (Matei 18:4). Dacă doar cei pierduți sunt găsiți, dacă doar cei bolnavi sunt vindecați, dacă doar păcătoșii sunt mântuiți, atunci ei vor recunoaște cât de pierduți, bolnavi și păcătoși sunt fără Hristos.
Astfel de oameni vor ca Isus să strălucească drept eroul vieții lor, nu ei înșiși. De aceea, chiar dacă știu să primească încurajări și onoare, se străduiesc să nu-i lase pe ceilalți să gândească despre ei mai mult decât se cuvine.
2. Neglijează-ți sufletul
Cu toată atenția pe care cărturarii și fariseii o acordau imaginii lor, acordau îngrijorător de puțină atenție omului lăuntric. Își împodobeau trupurile muritoare, dar își ignorau sufletele nemuritoare. Deveniseră experți în propria reputație, dar străini de ei înșiși.
Astfel, între viața lor exterioară și viața lor interioară s-a deschis o prăpastie tot mai mare. Isus spune: „sunteţi ca mormintele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oasele morţilor şi de orice fel de necurăţie.” (Matei 23:27).
În ciuda religiei lor publice, cărturarii și fariseii par să fi neglijat rugăciunea sinceră a lui David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!” (Psalmul 139:23–24)
Ce ar fi putut vedea dacă s-ar fi rugat astfel? Poate ar fi văzut cât de mult iubeau lauda oamenilor. Sau poate ar fi observat cum neglijau „dreptatea, mila și credincioșia” (Matei 23:23). Poate ar fi zărit semnele „lăcomiei și neînfrânării” (Matei 23:25). Sau poate, chiar în timp ce alții îi numeau „Rabi!”, și-ar fi auzit conștiința numindu-i „fățarnici” (Matei 23:13).
Din nou, vaiurile lui Isus ne pun înainte două întrebări care ne cercetează sufletul.
În primul rând, cât de mult te tulbură păcatul care locuiește în tine? Cât de mult te neliniștește, te apasă și te face să vii gemând înaintea tronului de har necurăția dinlăuntrul tău? Se pare că fariseii și cărturarii erau mult mai tulburați de greșelile altora față de ei decât de propriile greșeli față de Dumnezeu. Dar cei binecuvântați simt exact invers. Pentru ei, așa cum scria John Owen, păcatul care locuiește în om este „cea mai mare povară, durere și tulburare”, iar mila este desfătarea lor dulce (Works of John Owen, 7:333).
În al doilea rând, când te gândești la cei mai mari păcătoși pe care îi cunoști, cât de repede te vezi pe tine însuți, în esență, teribil de asemănător cu ei fără harul lui Dumnezeu? Când cărturarii și fariseii își aminteau de strămoșii lor care i-au omorât pe proroci, spuneau: „Dacă am fi trăit noi în zilele părinților noștri, nu ne-am fi unit cu ei la vărsarea sângelui prorocilor” (Matei 23:30). Dar ar fi făcut-o. Și, peste doar câteva zile, chiar au făcut-o.
Credincioșii adevărați nu pretind că se cunosc pe deplin, dar văd suficient ca să știe că doar harul îi ține departe de păcate cumplite.
Înapoi la Fericiri
Chiar înainte de a rosti primul „vai”, Isus așază un principiu care deosebește adevărata binecuvântare de cea falsă: „Oricine se va înălța va fi smerit; și oricine se va smeri va fi înălțat” (Matei 23:12).
Dacă îmbrățișăm smerenia și curăția inimii, atunci Dumnezeu ne va înălța la vremea potrivită. Dar dacă respingem aceste aspecte și ne înălțăm singuri acum, ne așteaptă o smerire dureroasă.
Având acest principiu în minte, ne-am putea întreba ce anume face, în esență, diferența dintre un om care se smerește și unul care se înalță singur. În profunzime, ce ne mută din zona vaiurilor în cea a fericirilor, dintr-o viața lipsită de binecuvântare într-una binecuvântată?
Dacă apropierea și gloria lui Dumnezeu cântăresc puțin pentru noi, dacă prezența și aprobarea Lui sunt factori neglijabili în viața noastră, atunci vom merge pe drumul vieții fără binecuvântare. În loc să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul nostru (Matei 22:37), vom iubi „locurile dintâi la ospețe și scaunele dintâi în sinagogi” sau orice altă formă de aprobare după care tânjim cel mai mult, ne vom cultiva imaginea și ne vom neglija sufletul.
Dar dacă Dumnezeu este soarele dimineților noastre, luna serilor noastre și aerul fiecărei clipe, atunci ceea ce El promite atât ceea ce ne dă, cât și ceea ce este El pentru noi, va conta mai mult decât orice ne-ar putea oferi înălțarea de sine. Ne vom smeri în o sută de feluri, atât în ascuns, cât și în public, pentru că L-am auzit spunând:
Eu vă voi mângâia.
Eu vă voi da pământul.
Eu vă voi sătura.
Eu voi revărsa milă peste voi.
Eu vă voi arăta gloria Mea.
Eu vă voi numi fiii Mei.
Eu vă voi primi în Împărăția Mea pentru totdeauna.
(Matei 5:3–10)
Așa că, chiar dacă am părea cei mai puțin binecuvântați oameni din lume, pe peretele inimii noastre va atârna un semn scris de degetul lui Dumnezeu:
„Binecuvântat.”