Acesta trebuie să fie unul dintre cele mai cumplite gânduri care îi chinuie pe cei aflați în iad, dintre cei care au auzit Evanghelia în timpul vieții.
Au trecut de câteva ori pragul unei biserici. Poate chiar au recunoscut că sunt păcătoși. Erau deschiși să fie mântuiți, chiar erau. Plănuiau să se întoarcă la Dumnezeu într-o zi. Își doreau să scape de osânda păcatului și să fie alături de mulțimea celor mântuiți. Doar că… nu au mai ajuns. „Curând”, își spuneau mereu. „Foarte curând mă voi pocăi și Îl voi urma pe Hristos.” Dar săgeata morții nu a așteptat.
Predicând din 2 Corinteni 6:2 – „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii”. Charles Spurgeon descria această tragedie astfel: „Marele necaz al celor mai mulți oameni este amânarea. Nu pentru că hotărăsc să fie osândiți, ci pentru că hotărăsc să fie mântuiți mâine. Nu pentru că Îl resping pe Hristos pentru totdeauna, ci pentru că Îl resping astăzi. Și, de fapt, este același lucru dacă Îl resping pentru totdeauna sau dacă Îl resping neîncetat «astăzi».”
Acești oameni au ratat un adevăr pe care și mulți dintre cei de astăzi îl ignoră: Hristos este un Mântuitor care cheamă cu urgență, pentru că omul se află în fața unui pericol iminent.
Au auzit Evanghelia, dar nu au înțeles niciodată că este o chemare care nu le este garantată la nesfârșit. Au descoperit prea târziu că își trăiau viața ca și cum ar fi mers pe o funie întinsă deasupra prăpastiei, cu focul iadului dedesubt.
Le era frică? Nu.
Deși moartea îi putea surprinde în orice clipă, deși o singură împrejurare neașteptată le putea încheia viața, ei își vedeau liniștiți de planurile lor. Râdeau, discutau, își făceau proiecte și își spuneau că mâine va fi momentul potrivit să se întoarcă la Dumnezeu.
Deși Fiul lui Dumnezeu le fusese oferit, deși El coborâse până în adâncul suferinței pentru a-i salva, ei au ales să mai aștepte. Nu spuneau că nu vor fi mântuiți niciodată; spuneau doar: „Nu acum.” Lunile au trecut. Apoi anii. „Mergeți înainte”, spuneau ei. „Vin și eu în curând.” Dar moartea i-a ajuns înainte ca ei să ajungă la Hristos.
Pentru ei, „astăzi” nu a fost niciodată momentul potrivit. Mântuirea părea mereu aproape… dar întotdeauna era amânată pentru mâine. Au amânat să-L urmeze pe Hristos. Și-au neglijat sufletul. Iar la sfârșit au ajuns într-o condamnare din care nu mai există scăpare.
Mărturii din iad
Cine ar face un asemenea lucru?
Cine și-ar irosi viața până într-acolo încât să ajungă într-un iaz de foc doar pentru că nu și-a făcut niciodată timp pentru propriul suflet? Cine sunt acești oameni care au auzit despre darul gratuit al vieții veșnice în Isus Hristos, dar nu l-au primit niciodată? Au nume diferite. Au scuze diferite. Dar sfârșitul lor este același.
Scriptura ne vorbește despre astfel de oameni. Să ascultăm, pentru o clipă, mărturiile lor, ca și cum ar veni din cealaltă parte a veșniciei.
Domnul „Mai Am Timp” (1496–1523)
„Ascultați, acum, voi care ziceți: «Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie și vom câștiga» și nu știți ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur, care se arată puțin și apoi piere.” (Iacov 4:13,14)
Știam că într-o zi voi muri, dar moartea părea mereu foarte departe. Mă preocupam de viața aceasta și aproape niciodată de cea care urma. Nu eram împotriva religiei. Le promisesem părinților mei creștini și chiar îmi promisesem mie însumi că, într-o zi, voi avea timp și pentru Dumnezeu. Când viața se va liniști. Când nu voi mai fi atât de ocupat. Când voi înainta în vârstă. Eram convins că voi avea suficient timp.
Aveam planuri, proiecte și un calendar plin. Eram sigur că mă așteaptă încă foarte multe zile. Dar am murit. Întunericul m-a cuprins, viața m-a părăsit și, înainte să apuc măcar să conștientizez că mor, totul se terminase. Am plecat. Și am ajuns aici. Un loc din care nu voi mai pleca niciodată.
Domnul „Mai Întâi Afacerile” (1842–1925)
„Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare şi a poftit pe mulţi. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: ‘Veniţi, căci iată că toate sunt gata.’ Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: ‘Am cumpărat un ogor şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.’ Un altul a zis: ‘Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.” (Luca 14:16-19)
Am fost un om de afaceri de succes. Nu ratam aproape niciodată o oportunitate de investiție, deși am ratat multe ocazii de a face bine.
Când unul dintre tinerii pe care îi pregăteam a murit pe neașteptate, am început să mă întreb unde se află acum sufletul lui. Am intrat de câteva ori într-o biserică. Îmi amintesc că am lăcrimat când am auzit despre Mântuitorul care Și-a dat viața pentru mine. Eram aproape să cercetez mai serios credința. Dar chiar atunci a apărut o călătorie importantă de afaceri. Am plecat. Apoi au venit alte contracte, alte oportunități, alte investiții. Afacerile lumii acesteia mi-au ocupat inima, iar afacerea sufletului meu am amânat-o mereu.
Am murit bogat. Cu multe proprietăți. Dar toate au fost un preț jalnic pentru un suflet pierdut.
Domnul „După Ce Îmi Întemeiez Familia”(1939–2005)
„Un altul a zis: «Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni.»” (Luca 14:20)
Îmi amintesc că, pentru o vreme, m-am gândit serios la Isus Hristos. Întotdeauna intenționam să revin asupra acestui subiect. Nu crescusem într-o familie credincioasă și religia nu însemnase mare lucru pentru mine.
Dar aveam un prieten. Îl chema James. Era diferit de ceilalți. Spunea că schimbarea din viața lui se datora faptului că Îl urma pe Isus. M-a invitat să studiem împreună Evanghelia după Ioan. Și, pentru prima dată, am fost impresionat de persoana lui Isus. Înțelepciunea Lui. Curajul Lui. Autoritatea cu care vorbea. Apoi am cunoscut-o pe Claire. De la început mi-a spus că nu este interesată de credință. Ne-am căsătorit. Au venit copiii. Viața. Responsabilitățile. Iar Isus a rămas undeva, pe marginea drumului.
Am trăit o viață pe care atunci o consideram fericită. La sfârșit… am murit. Amândoi. Încă foarte atașați unul de celălalt. Dar fără speranță.
Domnișoara „Încă Mai Cercetez”(1955–1999)
„care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge* niciodată la deplina cunoştinţă a adevărului.” (2 Timotei 3:7)
Am murit în timp ce încă cercetam.
Am stat în fața ușii vieții veșnice, dar nu am intrat niciodată. Am trăit la granița Țării Promise, fără să pășesc în ea. Toți cei care m-au cunoscut știau cât de fascinată eram de Biblie în ultimii ani ai vieții mele. Aveam multe întrebări.
Aveam și un trecut pe care încercam să-l uit. Păcatele mă apăsau, iar în loc să caut iertarea lui Dumnezeu, mă refugiam în cărți, în studii și în teorii. Îmi plăcea să caut adevărul. Dar nu să mă hotărăsc. Am confundat apropierea de adevăr cu primirea lui. Mă apropiam tot mai mult de Hristos, fără să ajung vreodată la El. Și, în cele din urmă… am ajuns aici.
Domnul „Mai Întâi Familia” (1863–1915)
„…Doamne, dă-mi voie să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a răspuns: „Vino după Mine”, i-a răspuns Isus, “și lasă morții să-și îngroape morții.” (Matei 8:21,22)
Toată viața am încercat să fiu un om respectabil. Corect. Moral. Un fiu devotat. Un soț responsabil. Un tată implicat.
Când tatăl meu era pe patul de moarte, mi-a vorbit despre Hristos. M-a rugat să-L urmez. Începusem chiar să citesc Biblia împreună cu el. Apoi a murit.
La scurt timp, mama s-a îmbolnăvit și ea. Am avut grijă de ea. După aceea, copilul nostru s-a născut cu probleme de sănătate. Soția mea a căzut într-o depresie profundă.
Întotdeauna exista cineva care avea nevoie de mine. Întotdeauna exista ceva mai urgent. Întotdeauna spuneam: „Mai târziu.” „Când se vor liniști lucrurile.” „Când voi avea timp.” Am fost un familist. Dar niciodată un ucenic al lui Hristos.
Astfel de mărturii nu se termină niciodată. Toți acești oameni au avut ceva în comun: nu și-au dat seama că fiecare zi din viața lor era un dar al răbdării lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a întins mâna iar și iar. Zi după zi. Le-a oferit pe Fiul Său. Iar ei au răspuns mereu: „Nu astăzi.”
Răbdarea lui Dumnezeu trebuia să-i conducă la pocăință. Ei au folosit-o ca motiv pentru a amâna. Dacă citești aceste rânduri, nu face aceeași greșeală. Pocăiește-te astăzi. Crede în Hristos acum. Strigă către Dumnezeu după îndurare. Roagă-L să-ți dea o inimă nouă. Nu înceta să-L cauți până când nu-L găsești. El îi primește pe toți cei care vin la El cu credință. Nu mai amâna. Nu-ți neglija sufletul. Nu spune: „Mâine.” Hristos este un Mântuitor care cheamă astăzi. Evanghelia este o invitație reală, dar nu una nelimitată.
„Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:2b)
Despre ziua de mâine nu ai primit nicio promisiune.