Presupozițiile bisericilor nesănătoase
Trăim într-o societate în care oamenii evită, în mod constant, să își asume angajamente. Nu este de mirare, așadar, că epoca noastră a fost numită „epoca anxietății”. Cu siguranță, relațiile bazate pe legăminte nu sunt singurul remediu, însă ne-ar putea surprinde cât de multă stabilitate sufletească poate izvorî din părtășia profundă, de încredere și statornică.
Astăzi, majoritatea influențelor sociale dominante din viața noastră țin cont, implicit sau explicit, de dorința fiecăruia de a-și păstra libertatea personală. Răzgândește-te, renunță oricând, fă ceea ce simți. Nu trebuie să rupi legături dacă nici măcar nu le-ai stabilit.
Multe dintre libertățile de care ne bucurăm în societatea modernă târzie sunt daruri cu adevărat prețioase, unele dintre ele fiind chiar favorabile unei vieți creștine autentice. Altele însă promovează, în mod subtil, o viziune falsă asupra sinelui și a întregii realități. Ele pretind – iar noi suntem adesea bucuroși să acceptăm această iluzie – că propria noastră autonomie reprezintă lucrul cel mai important. Eu sunt punctul de referință, iar ceilalți ar trebui să se adapteze nevoilor mele. Dorințele mele imediate sunt de neclintit, iar lumea din jur trebuie să se conformeze lor.
Dumnezeul care încheie legăminte
În această realitate instabilă pășește Dumnezeul care încheie legăminte. Simplul fapt că ești o ființă creată, care nu s-a făcut pe sine, ci a fost creată și este susținută de Creator, este deja suficient de puternic pentru a ne pune pe gânduri. Dar mai este ceva: El nu este doar Dumnezeu, ci un Dumnezeu care încheie legăminte.
Dumnezeu a încheiat un legământ cu primul om, în grădină, înainte ca păcatul să pătrundă în lume și în sufletul omenesc. A încheiat un legământ cu Avraam, un om care se închina lunii, promițându-i că va face din el un neam. A încheiat un legământ și cu acest popor ales, după ce l-a eliberat din robie și l-a adus în siguranță. Iar legământul nu era doar o relație verticală, între Dumnezeu și oameni, ci presupunea și angajamente orizontale profunde între oameni, pentru a trăi împreună sub autoritatea Lui.
„Ne-ar putea surprinde cât de multă stabilitate sufletească poate izvorî din părtășia profundă, de încredere și statornică.”
Astăzi, ne raportăm la Dumnezeu și ne găsim locul în El prin Hristos, în cadrul noului legământ. Din acesta decurg și angajamentele noastre unii față de alții, promisiuni care se concretizează în mod inevitabil între oameni reali, din aceeași comunitate, adică în bisericile locale.
Înțelepciunea și puterea apartenenței la o biserică locală (sau oricum am numi-o) nu se întemeiază doar pe unul sau două versete biblice. Mai degrabă, natura relațiilor umane în lumea creată de Dumnezeu, desfășurarea istoriei răscumpărării, care conduce spre un popor al noului legământ – un popor care nu se definește prin nașterea într-un anumit neam, ci prin eliberarea din păcat și moarte prin nașterea din nou –, precum și limitele firești ale existenței umane, manifestate în diferite comunități din întreaga lume, toate acestea conduc în mod inevitabil la ideea de „apartenență” la o biserică: oameni concreți care își asumă angajamentul unii față de alții într-un anumit loc. Indiferent de denumirea pe care o folosim, esențială este ideea de apartenență autentică și de responsabilitate reciprocă.
Oile Mele?
Într-un articol publicat recent, pastorul Stephen Witmer, din Massachusetts, definește „apartenența la o biserică” astfel:
„Un angajament reciproc, clar și continuu, între un creștin și o biserică locală, prin care biserica recunoaște mărturisirea de credință a membrului și veghează asupra sufletului său, iar membrul se supune autorității bisericii și participă la viața acesteia.”
Angajamentul implicit dintre biserici și conducătorii lor desemnați, despre care vorbește Noul Testament, reprezintă un argument convingător în favoarea apartenenței la o biserică locală.
Epistola către Evrei vorbește despre creștinii care au conducători în comunitățile lor locale, oameni care veghează asupra sufletelor lor (Evrei 13:17). Beneficiile sunt numeroase și reciproce. Creștinii smeriți își doresc conducători care să îi cunoască în cadrul comunității locale și să vegheze asupra sufletelor lor. La rândul lor, conducătorii au nevoie să știe pentru cine vor da socoteală, cine face parte din turma lor și cine nu, pentru a-și putea îndeplini responsabilitățile.
Apostolul Pavel li se adresează conducătorilor bisericii din Efes astfel: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului” (Faptele Apostolilor 20:28). Pentru a acorda turmei atenția cuvenită și pentru a veghea asupra sufletelor credincioșilor, păstorii trebuie să știe cine face parte din turma lor și cine nu.
În același fel, apostolul Petru le spune conducătorilor din Roma să „păstorească turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei” (1 Petru 5:2–3). Din nou, păstorii trebuie să știe care sunt oile încredințate în grija lor și care aparțin unei alte turme.
Mai mult decât atât, Noul Testament cuprinde numeroase porunci pe care nu le putem împlini fără să avem un sentiment real al apartenenței la o anumită biserică locală și la păstorii ei. Cum le putem arăta respectul cuvenit conducătorilor noștri (1 Tesaloniceni 5:12–13), cum îi putem cinsti (1 Timotei 5:17) și cum putem avea o atitudine sănătoasă de supunere față de îndrumarea lor (Evrei 13:17), dacă nu ne identificăm cu comunitatea lor și nu ne asumăm acea apartenență care le permite să ne cunoască și să aibă grijă de cei încredințați în responsabilitatea lor?
Spre binele și bucuria voastră
Definiția lui Witmer, prezentată mai sus, evidențiază două beneficii esențiale pentru fiecare creștin: „biserica recunoaște mărturisirea de credință a membrului și veghează asupra sufletului său”. În cel mai bun caz, este o dovadă de naivitate să credem că aceste două beneficii ar fi mai puțin decât neprețuite.
În mijlocul valurilor nestăpânite ale păcatului și bolii, ale suferinței și morții, al creșterii spirituale și al perioadelor de regres în credință pe care uneori nu ni le putem explica, confirmarea concretă și vizibilă a mărturisirii noastre de credință în Isus, oferită de păstori de încredere, care cred în Biblie, alături de întreaga congregație, poate deveni o ancoră pentru suflet. Angajamentul față de o biserică poate fi un mijloc prin care primim o prețioasă siguranță a credinței.
„Prin apartenența la o biserică, ne luăm angajamentul de a fi biserica unii pentru alții atât în zilele cele mai bune, cât și în cele mai grele.”
Dacă alegi să frecventezi o biserică fără să îți asumi un legământ față de ea, ce pierzi? În primul rând, renunți la bucuriile profunde și de durată care izvorăsc din faptul că ești biserică pentru ceilalți și că ceilalți sunt biserică pentru tine. Prin apartenența la o biserică, ne angajăm să fim biserică unii pentru alții. Acest lucru a fost întotdeauna esențial, dar devine cu atât mai important în societatea noastră mobilă și trecătoare.
Fără un angajament față de o biserică locală, pierzi siguranța că cineva îți va fi alături atunci când viața devine dificilă, când ești epuizat, rănit sau cuprins de îndoieli. Prin apartenența la o biserică, nu facem un legământ de tipul „până când moartea ne va despărți”, așa cum se întâmplă în căsătorie, dar ne promitem să fim unii lângă alții atât la bine, cât și la greu.
Este ușor să fii biserică pentru ceilalți atunci când viața merge bine, dar mult mai greu atunci când apar încercările. De aceea, ne facem promisiuni unii altora, ne asumăm angajamente, pentru a fi biserică unii pentru alții nu doar atunci când este convenabil și confortabil, ci și atunci când ne confruntăm cu tensiuni și provocări: la bine și la rău, în bogăție și în sărăcie, în sănătate și în boală, pentru a iubi și a prețui o singură mireasă locală a lui Hristos. Astfel, Îl urmăm pe Hristos nu doar în teorie, ci și prin felul în care trăim în cadrul unei biserici locale.
Siguranță în corabie
Încă din primele veacuri, creștinii au privit adesea biserica asemenea unei corăbii care plutește pe valurile veacului de acum, o arcă menită să ne salveze de la înec în mările învolburate și în furtunile care se abat asupra noastră. În această lume, vânturile își schimbă brusc direcția. Se dezlănțuie furtuni neașteptate, cu o violență copleșitoare. Corabia se clatină și trosnește. Uneori, zile întregi nu mai vedem soarele.
În astfel de momente, Îl avem deasupra noastră pe Domnul, pe care nu Îl putem vedea, și alături de noi pe ceilalți navigatori, prezenți în mod concret și vizibil. Hristos i-a rânduit pe cei de lângă noi să fie mâinile Lui, care ne țin neclintiți, gura Lui, care ne spune adevărul, și picioarele Lui, care ne vin în ajutor atunci când corabia se înclină.
Prin apartenența la o biserică, ne luăm angajamentul de a fi biserica unii pentru alții atât în zilele cele mai bune, cât și în cele mai grele. În mod paradoxal, tocmai angajamentul pe care o generație măcinată de anxietate îl privește cu dispreț oferă siguranța după care aceasta tânjește atât de mult.
Sursa: desiringgod.org