Bărbatul creștin care slujește cu înțelepciune în familia și în biserica sa, este omul care se împotrivește celui rău și iese biruitor. Un păstor blând: „toiagul și nuiaua Ta mă mângâie”. Ca și eroul-războinic din vechime, bărbatul creștin „împărtășește multe caracteristici cu monștrii pe care îi cucerește, așa cum trebuie să o facă dacă vrea să-i cucerească” (Leon Podles, The Church Impotent, 95). Cu alte cuvinte, bărbatul creștin trebuie să fie puternic.
Adepții feminismului se revoltă la simpla citare a versetului: „Vegheați, stați fermi în credință, fiți curajoși, fiți tari!” (1 Corinteni 16:13). Lor nu le plac bărbații care se comportă „ca niște bărbați”. Dacă nu îi pot face pe bărbați să devină brutali, ar vrea atunci ca sufletele lor să fie mutilate de pornografie, dezinteresate de rolul de conducere, pierzându-și viețile efemere în timp ce privesc la o cutie cu ecran în colțul camerei. Pavel, prin inspirație de la Dumnezeu, ar vrea să trăiți și să luptați pentru ceva, să muriți pentru ceva în viața aceasta, să vă ridicați din mormânt pentru a domni din nou – să fiți niște bărbați puternici.
Această poruncă nu reprezintă o inovație. Pavel, care a crescut adâncindu-se în Scripturile Vechiului Testament, a crescut cu poveștile lui Avraam și Noe, Moise și Iosua, David și Ionatan, Ilie și Neemia, Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Când Pavel spune că întreaga biserică ar trebui „să stea fermă”, el folosește un cuvânt – andrizomai – deja familiar cititorilor traducerilor grecești ale Vechiului Testament. Israelitul a crescut cu categorii clare despre ce înseamnă să te comporți ca un bărbat, să rămâi ferm în credință, să fii puternic.
Bărbații pe care demonii îi recunosc
„Comportă-te ca un bărbat” era o însărcinare obișnuită, dată generației care urma să intre în țara promisă. Nici nu pot să povestesc de câte ori propriul meu sine timid a avut nevoie să bea din potirul lui Iosua.
„Oare nu ți-am poruncit Eu: «fii tare și curajos!»? Nu te îngrozi și nu te înspăimânta, fiindcă DOMNUL, Dumnezeul tău, este cu tine oriunde vei merge!”. (Iosua 1:9)
Iosua și, de fapt, tot Israelul, a trebuit să „facă pe bărbatul” pentru a-și învinge propriile temeri și a intra în țara plină de dușmani aprigi și fortificați (Deuteronom 31:6). Dumnezeu executase deja lașitatea spionilor printr-un marș de patruzeci de ani prin pustiu. Doar cei doi soldați care au avut încredere în Dumnezeul lor au supraviețuit: Caleb și Iosua. Iosua este însărcinat în repetate rânduri – de către Moise în fața întregului popor, de către Domnul însuși și de către poporul însuși: Poartă-te ca un bărbat și fii puternic (Deuteronom 31:6-8, 23; Iosua 1:1-9, 16-18).
Andrizomai conturează tăria sufletească. Bărbații acționează dintr-un spirit de soldat, pentru cei pe care îi protejează, având în același timp încredere în Dumnezeul lor. Tot ceea ce fac ei trebuie să fie guvernat de dragoste (1 Corinteni 16:14), iar acest spirit iubitor nu anulează sufletul plin de putere, ci îl îndreaptă spre scopuri corecte.
„Un soldat adevărat luptă nu pentru că urăște ceea ce se află în fața lui, ci pentru că iubește ceea ce se află în spatele lui” (G.K. Chesterton, Illustrated London News, 1911). Un astfel de soldat se întoarce către un frate în timpul războiului, atacat pe ambele fronturi și spune:
„Dacă arameii vor fi mai puternici decât mine, să-mi vii în ajutor, iar dacă fiii lui Amon vor fi mai puternici decât tine, voi veni eu în ajutorul tău. Fii tare și curajos pentru poporul nostru și pentru cetățile Dumnezeului nostru, iar Domnul să facă ce consideră că este bine!”. (2 Samuel 10:11–12)
Demonii îl recunosc pe acest om. Soția lui îl respectă. Fiii lui îl admiră. Fiica lui este în siguranță cu el. Oamenii lui au încredere în el. El este un soldat al Regelui său, un fiu al Tatălui său, un adevărat creștin.
Păcatul timidității
Ați putea presupune că Pavel v-a instruit: „Rămâneți fermi, luați-o ușor, acceptați-vă slăbiciunea aceea pe care nu o puteți schimba”?
Îndemnul la „blândețe” în aceste cazuri, nu doar că a accentuat puterea bărbatului creștin, ba chiar a fost ca o bătaie cu pumnul în masă. Iubirea nu i-a ordonat sufletului puternic, ci i-a trâmbițat retragerea. Regele David putea să liniștească cu harpa și să rănească cu praștia. Însuși Domnul Isus a poruncit copiilor să vină, dar în același timp a fost mistuit de zel pentru casa Tatălui Său și a alungat schimbătorii de bani. Trăim noi ca ei? „Fiți mai tandri” nu poate fi singurul mesaj pentru o generație din ce în ce mai puțin instruită în a fi asertivă, convingătoare sau eroică.
Charles Spurgeon deplângea spiritul moale și lipsit de bărbăție al vremurilor sale. În ediția din mai 1866 a cărții The Sword and the Trowel, el pune un diagnostic generației sale, cu o relevanță inconfortabilă și pentru noi:
„Nu este oare timiditatea un viciu comun printre lucrătorii creștini? … Nu este oare un păcat să educăm poporul lui Dumnezeu în obiceiuri care nu-i fac apți pentru lupta creștină? Nu sunt oare aceste vremuri de natură să ceară credincioșilor o purtare mai bărbătească decât cea pe care o arată cei mai mulți dintre ei până acum?” (The War Horse)
Timiditatea este un viciu, dar cum rămâne cu celebrarea de către creștinism a unor virtuți mai „blânde” precum modestia? El continuă,
„Îmi reamintiți că modestia este o mare virtute; cred asta, dar cred, de asemenea, că există și alte virtuți la fel de necesare pentru un soldat. Modestia care ține un soldat în spate în ziua bătăliei îi va aduce puține onoruri; iar acea dispoziție retrasă care îl face să dea înapoi atunci când se dă ordinul de a înainta este numită cu alt nume de către oamenii curajoși.”
Spurgeon și-a îmbrăcat adesea predicile în haine de soldat. Avea o slujire masculină, care se opunea legănării la care a fost martor în prea multe amvoane din vremea sa:
„Un condiment din această modestie trădătoare parfumează încă slujirea noastră, iar unele palate tânjesc după mai mult din ea. Se așteaptă de la noi să ne prezentăm în fața ascultătorilor noștri cu o dulce timiditate, care renunță la orice dogmatism și care ne cere ascultare ca un cerșetor pentru o pomană. ”
Ca pastor, a împrumutat principiul de la militantul Coriolanus al lui Shakespeare: „De ce m-ați dorit mai blând? Ați fi vrut să fiu fals față de natura mea? Mai degrabă să joc rolul omului care sunt” (Coriolanus, 3.2.15). „Un om al lui Dumnezeu este un om bărbătesc”, a declarat Spurgeon. „Un bărbat adevărat face ceea ce crede că este corect, chiar dacă porcii mârâie și câinii urlă” (A Man of God Is a Manly Manly Manly, Masculinity and Spirituality in Victorian Culture, 211).
Războiul nostru, așadar, atât în acea vreme, cât și astăzi, are mult de-a face cu vestirea clară a adevăratului Hristos pentru binele sufletelor. „Căci armele luptei noastre nu sunt firești, ci sunt făcute puternice de Dumnezeu pentru a dărâma fortărețe. Noi dărâmăm argumentele și orice înălțime care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu și luăm captiv orice gând ca să asculte de Cristos.” (2 Corinteni 10:4-5).
Dacă am fi în religia Vechiului Testament, iar geografia definea granițele împărăției lui Dumnezeu, dacă locuința lui Dumnezeu se afla în spatele zidurilor Ierusalimului și chivotul lui Dumnezeu locuia în interiorul templului, dacă am fi națiunea lui Isus Hristos, atunci ne-am putea imagina că sarcina adresată astăzi oamenilor lui Dumnezeu ar fi: „Ridică-ți sabia, omule, și luptă pentru biserică împotriva dușmanilor ei!”
Și în timp ce un om normal ar trebui să fie capabil să ridice o sabie și să facă flotări, noi știm că în Hristos lupta noastră a pornit pe un deal mult mai înalt. Sau este un lucru mai mic să ne luptăm zilnic împotriva unor dușmani neobosiți și nevăzuți, să fim înarmați împotriva unor trădători la fel de apropiați ca și propria noastră fire, să ne luptăm cu duhuri care trag săgeți de foc pentru a înțepa inima, să îl înfruntăm pe șacalul întunecat și puternic care ține fără milă în fălcile sale sufletele nemuritoare? Oameni puternici, tari în credință, tari în Domnul, stați tari și îndrăzniți să sfidați lumea, firea, diavolul.
Spurgeon menționează cu tărie: „Oamenii pier, și dacă este nepoliticos să le spunem acest lucru, nu poate fi așa decât acolo unde diavolul este maestrul ceremoniilor. Ieșiți din politețea voastră care distruge suflete; Domnul să ne dea o dragoste cinstită pentru suflete și această gentilețe superficială va dispărea curând” (The War Horse). Oare durerile care altădată se purificau, se vor înrăutăți acum pentru că bărbații creștini se tem să vorbească – sau vorbind, se reduce puterea a ceea ce spunem cu scuze mormăite?
Încurajarea fraților
Poate că i-am tăiat părul lui Samson pentru că i-am lăsat pe bărbați să fie eroici de unii singuri. Poate că bărbații creștini nu vorbesc cu mai mult curaj cu aproapele lor pentru că nu vorbesc cu curaj unii cu alții. Acolo unde rămân, responsabilitatea bărbaților se transformă prea repede în sesiuni de terapie seculară, în care ascultătorii nu pot decât să compătimească și să dădăcească omul care se îneacă. Am uitat cum să ne antrenăm, cum să ne încurajăm, cum să ne comportăm ca bărbați între bărbați.
Sunt eu prea aspru să observ că mulți operează după regula tacită că putem fi ca niște zâne șovăitoare care fac mereu primii pași în ucenicie? Este linia întâi pregătită să meargă înainte? Nu cumva nu devine o îndeletnicire să ne îngrămădim ca niște oi speriate care behăie despre cât de stricați suntem cu toții, fără nicio rugăminte disperată către Dumnezeu (și către frați) să ne ajute să devenim mai puternici? Sper că nu.
Amintiți-vă de viziunea lui Petru asupra vieții creștine. Este una cu putere divină pentru credincios de a face orice efort și de a crește efectiv în sfințenie, una cu o chemare la slava și excelența lui Dumnezeu, una cu progrese și promisiuni prețioase, una de confirmare a chemării și alegerii noastre pe măsură ce ne croim drum cu sfinții spre cetatea cerească (2 Petru 1:3-11). Contratimpuri? Cu siguranță. Păcate? Cine ar putea să le nege? Dar creșterea? Absolut. Moștenirea noastră este drept înainte. Biserica triumfătoare mărșăluiește în spatele lui Christus Victor, iar bătălia începe în sufletele noastre și se încheie în glorie.
Acest lucru ne aduce la ultimul punct: Chemarea lui Dumnezeu la putere masculină este în mod clar creștină. Bărbatul creștin nu se bazează pe sine. El nu se mândrește. Povestea lui Iosua, o poveste pe care autorul cărții Evrei ne îndeamnă să ne-o însușim (Evrei 13:5-6), ne învață că bărbatul lui Dumnezeu este puternic și curajos pentru că el crede în promisiunea lui Dumnezeu: „Nu te voi lăsa niciodată și nu te voi părăsi”. Oamenii puternici știu că puterea lor este o adevărată slăbiciune dacă nu îl au pe Dumnezeu. “Întăriți-vă în Domnul și în puterea măreției Lui” (Efeseni 6:10).
A acționa ca un bărbat, cu sângele rece din punct de vedere sufletesc, înseamnă să recunoaștem că nu suntem decât niște oameni. După cum spune adagiul: „Cei mai buni dintre oameni sunt oameni în cel mai bun caz”. Dacă Dumnezeu nu merge cu noi, se duce la vale puterea noastră. Cu Dumnezeu, noi avem curajul unui leu. Fără El, ne topim, transformându-ne într-o baltă.
Dar Dumnezeu a promis că nu ne va părăsi. Departe, așadar, de lipsa de bărbăție deghizată în virtute. Vorbiți despre Hristos ca să fiți auziți. Găsiți-vă o slujbă. Găsiți-vă o soție. Creșteți copii. Slujiți în biserică. Iubiți-vă aproapele în numele lui Isus. Învățați să depuneți eforturi mari pentru ceva anume, dezvoltați-vă abilitățile și folosiți-le. Umblați cu umilință înaintea Dumnezeului vostru și a cuvântului Său; țineți capul sus înaintea oamenilor. Ridicați mâini sfinte și rugați-vă. Studiați. Ascuțiți-vă unii pe alții. Rămâneți fermi. Tot ce faceți să fie făcut în dragoste. Fiți tari în Domnul. Acționați ca niște adevărați bărbați creștini.