Când a fost ultima dată când ai simțit un impuls de a face ceva proaspăt și îndrăzneț pentru Isus, dar apoi te-ai uitat în jur, te-ai gândit cât de ciudat ai putea părea și ai lăsat dorința să moară?
Uneori, imboldul este relativ minor: să îngenunchezi în închinarea publică. Să pui o întrebare profundă într-o conversație superficială. Să te oprești și să vorbești cu un străin.
Alteori, poți simți că ești îndemnat spre ceva mai curajos: să începi un studiu biblic pe strada ta. Să iei în plasament câțiva copii. Să aduni câțiva frați și să încercați predicarea pe stradă.
Te simți împins, mișcat. Impulsul începe să pară o chestiune de ascultare. Ajungi chiar pe marginea acțiunii. Dar apoi te uiți în jur și nu vezi pe nimeni altcineva cunoscut care să-L urmeze pe Isus în felul acesta. Și astfel, nici tu nu o faci.
Cunosc sentimentul. Și mă întreb dacă Isus nu ne-ar spune, mie și ție, în astfel de momente, ceea ce i-a spus odinioară lui Petru: „Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” (Ioan 21:22). Tu vino după Mine: ia darurile pe care ți le-a dat, oportunitățile din fața ta, poverile puse asupra ta și nu te îngrijora atât de mult de ceea ce fac alții sau de ce ar putea gândi alții. În schimb, fixează-ți privirea asupra lui Isus și urmează-L cât de credincios poți.
„Tu vino după Mine”
Aceste patru cuvinte simple — „Tu vino după Mine” — ne amintesc că creștinii sunt, în același timp, remarcabil de asemănători unii cu alții și izbitor de diferiți.
„Tu vino după Mine”, ne spune Isus tuturor. Ne fixăm privirea asupra aceluiași Isus, același Domn, care ne transformă după același chip (Romani 8:29). Oricine am fi, de oriunde am veni, cu toții vrem să fim cât mai asemenea Lui.
Dar când Isus spune: „Tu vino după Mine”, El chiar se referă la tine — la tine, cu personalitatea ta distinctă, cu trecutul tău unic, cu darurile tale particulare, cu ambițiile tale specifice, cu circumstanțele tale precise. Chemarea vine la tați și mame, la celibatari și soți, la profesori, ingineri și artiști, la cei crescuți în biserică și la cei crescuți în lume, cu toată varietatea minunată pe care o poate cuprinde chipul lui Dumnezeu.
Pentru că Isus ne cheamă să-L urmăm, putem învăța foarte mult de la cei care sunt mai înaintați pe cale; trebuie să-i imităm pe cei care Îl imită pe Cristos (1 Corinteni 11:1). Dar pentru că Isus ne cheamă pe fiecare să-L urmăm, calea noastră se va îndepărta uneori de a altora și poate chiar li se va părea ciudată unora dintre ei. Petru nu va merge peste tot unde merge Ioan; Ioan nu va face tot ce face Petru. Ochiul și urechea își au fiecare locul lor.
În bisericile sănătoase, creștinii învață mult unii de la alții, dar își păstrează prima și cea mai bună concentrare asupra lui Isus Însuși. Ei își amintesc că Isus îi poate chema să meargă acolo unde alții nu merg, să spună ceea ce alții nu spun, să încerce ceea ce alții nu încearcă. Ei continuă să se sprijine pe comunitatea lor pentru a discerne cu înțelepciune drumului lor, dar își țin ochii ațintiți asupra Celui care adesea Își conduce poporul în direcții diferite. Ei rămân deschiși surprizelor.
Și când, asemenea lui Petru, atenția lor se mută subtil de la Cristos la oamenii Lui și întreabă: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?”, Isus le readuce privirea asupra Lui: „Ce-ți pasă ție? Tu vino după Mine!” (Ioan 21:21–22).
Predictibilitate plicticoasă
Desigur, situația lui Petru nu era exact ca a noastră. El nu a ezitat să asculte pentru că se temea de părerea altora, din câte putem spune. Dar a privit la drumul pe care Isus îl așezase înaintea lui — păstorire urmată de martiraj (Ioan 21:15–19) — și imediat s-a întors de la Isus spre Ioan. Dar cu el cum rămâne? A întârziat să pornească până când nu a știut cum se compară chemarea lui cu cea a fratelui său. Răspunsul lui Isus ne oferă un principiu durabil: lasă ascultarea ta să fie definită de Domnul dinaintea ta, nu de ucenicii de lângă tine.
Unii creștini, desigur, au nevoie de puțină încurajare ca să se desprindă de mulțime. Ei deja strigă „Amin!” când nimeni altcineva nu o face și pornesc cu ușurință pe cont propriu. Ei sunt copiii spirituali ai lui Ioan Botezătorul, care imediat ies în evidență, la fel ca o haină din păr de cămilă. Dacă e ceva, ei ar face bine să ceară mai mult sfat înainte de a acționa.
Probabil că mult mai mulți dintre noi stăm pe cealaltă parte a râului. Ne integrăm prea bine. Purtăm zi de zi diferite nuanțe de bej. Îl urmăm pe Isus numai așa cum îi vedem pe alții făcând, numai în feluri care nu atrag atenția. Am devenit plicticos de predictibili.
Cei care aud și iau în serios cuvintele „Tu vino după Mine” vor ajunge, în timp, să își asume riscuri noi și să înceapă lucrări noi, indiferent de personalitatea lor. Pavel și Barnaba vor porni pe mare spre ținuturi noi. Marcu va scrie prima Evanghelie. Păstorii vor planta biserici în locuri grele. Cei timizi din fire vor rosti cuvinte curajoase. Cei nativ îndrăzneți vor sluji persoanelor cu dizabilități.
Dar o asemenea ascultare aventuroasă se va întâmpla doar dacă „Tu vino după Mine” cântărește mai mult decât ceea ce fac alții sau ceea ce ar putea gândi alții. Câte idei frumoase abandonăm prea devreme pentru că par prea îndrăznețe? De câte ori moare o lucrare bună pentru că privim prea mult la oamenii din jurul nostru și prea puțin la Domnul dinaintea noastră? Cât de des am lăsat opiniile necredincioșilor, sau chiar ale altor creștini, să fure sarea din viețile noastre?
Nu sugerez să începi să-ți judeci frații și surorile ca fiind neascultători în timp ce tu pornești în adevărata viață creștină. Doar pentru că adopți un copil sau faci evanghelizare din ușă în ușă nu înseamnă că și ei ar trebui să facă la fel. Poate că ei Îl urmează pe Isus exact așa cum vrea El. Sugerez doar să nu lași faptele lor bune să stabilească limitele pentru ale tale. Ce-ar fi dacă El vrea ca tu să faci ceva nou în comunitatea ta?
Urmează-L și lasă-te inspirat de poveștile altora
Ce poveste tristă ar spune istoria bisericii dacă poporul lui Dumnezeu și-ar fi limitat întotdeauna ascultarea la ceea ce putea vedea. Pavel ar fi tăcut în fața ipocriziei lui Petru. Evanghelia ar fi rămas la iudei. Augustin nu și-ar fi scris niciodată Confesiunile. Luther ar fi rămas călugăr. Wilberforce ar fi lăsat sclavia să continue. Whitefield și frații Wesley n-ar fi predicat niciodată cu îndrăzneală.
Și ce poveste tristă ar spune propriile noastre vieți. Ce-ar fi fost dacă persoana care ți L-a împărtășit pe Isus nu ar fi ascultat când El i-a spus: „Tu vino după Mine”? Ce-ar fi fost dacă cei care te cizelează cel mai mult ar fi rămas tăcuți în loc să mustre, să corecteze, să-ți urmărească dezvoltarea? Frații și surorile pe care îi admirăm atât de mult, cei care vorbesc, evanghelizează, cântă și se roagă în feluri care ne zguduie, ne mișcă și ne fac să tânjim să fim asemenea lui Hristos — nu sunt ei cei care aud „Tu vino după Mine” și ascultă?
La fel este și cu propria noastră istorie a ascultării. Oare nu au venit multe dintre cele mai bune momente ale sufletului nostru când ne-am asumat riscuri? Ne temeam de gândul unei conversații dificile — dar apoi am vorbit, și ce bine a ieșit! Am socotit costul și totuși ne-am alăturat unei plantări de biserică — și cât de bucuroși suntem că am făcut-o! Chiar și atunci când încercările noastre de a-L urma cu îndrăzneală ne fac să cădem cu fața la pământ, nu suntem adesea totuși recunoscători pentru felul în care Dumnezeu ne modelează în cădere? Mai bine să te scufunzi umblând pe valuri decât să rămâi în barcă.
Urmează-L așa cum ai făcut-o prima dată
Dacă a-L urma pe Isus atât de liber, atât de vitejește, ți se pare nefiresc, așa cum mi se pare și mie, amintește-ți că deja L-ai urmat în felul acesta. Toată umblarea noastră zilnică cu El este, într-un sens, o continuare a primului pas pe care l-am făcut.
Îți amintești ce s-a întâmplat când Isus te-a chemat prima dată? Acolo erai, poate în liceu sau la facultate, poate un tânăr părinte sau cineva ai cărui copii plecaseră deja de acasă. Trăiai în mijlocul mulțimii. Dar apoi ai auzit vocea lui Isus în Cuvântul Lui spunând: „Vino după Mine.”
Ridicând privirea, probabil ai văzut câțiva oameni cunoscuți care Îl urmau, dar ai văzut mult mai mulți — familie, prieteni, colegi, vecini, colegi de muncă — care nu Îl urmau. Erai un Nicodim printre farisei, un căutător înconjurat de necredință. Dar nu puteai scăpa de vocea pe care o auziseși. Chemarea Lui era prea atrăgătoare, slava Lui prea convingătoare. Așa că te-ai uitat din nou la mulțime și ai spus: „Ce-mi pasă mie de asta? Eu Îl urmez pe El.”
Astăzi, te afli adesea în compania celor care Îl urmează și ei. Dar chiar și acum, Domnul care te-a chemat pe nume încă deține prima ta loialitate. Uneori, El te va conduce să spui lucruri, să faci lucruri, să riști lucruri care îi vor surprinde chiar și pe creștinii din jurul tău.
Dar chiar dacă pentru o clipă te vei afla în contra/\\timp cu frații și surorile tale, nu vei fi în contratimp cu Domnul tău. Căci oriunde te cheamă El să-L urmezi, acolo este El.