Unitatea a fost întotdeauna dificilă
Să nu se înțeleagă greșit: Dumnezeu este întru totul pentru unitatea dintre copiii Săi. Scriptura descrie experiența unității ca fiind „bună și plăcută” (Psalmul 133:1) și le poruncește tuturor creștinilor să urmărească să aibă „o simţire, o dragoste, un duh şi un gând” (Filipeni 2:2).
Dar nicăieri în Biblie Dumnezeu nu promite că urmărirea unității va fi ușoară, chiar și printre creștinii adevărați, plini de Duhul. La fel cum nu promite că lupta împotriva păcatului nostru va fi ușoară sau că suferința nu va fi atât de devastatoare pe cât este. Cum nu promite că întregul efort al iubirii creștine (dintre care și căutarea unității) nu va fi atât de costisitor și imposibil, din punct de vedere uman, pe cât este.
În orice caz, faptul că Noul Testament consemnează atât de mulți creștini care se luptă și nu reușesc să fie uniți, ar trebui să ne ajute în observarea faptului că unitatea nu este deloc ușoară. Trebuie doar să citim epistolele lui Pavel pentru a vedea acest lucru:
• El îi mustră pe corinteni pentru „certurile” și „dezbinările” lor (1 Corinteni 1:10–11).
• El îi avertizează pe galateni împotriva „ambiţiilor egoiste, neînţelegerilor, partidelor” (Galateni 5:20).
• Le îndeamnă pe „Evodia şi pe Sintichia să aibă acelaşi gând în Domnul” și îi roagă pe ceilalți să intervină ( Filipeni 4:2 ).
• El îi instruiește pe Coloseni: „Cum v-a iertat Domnul, aşa iertaţi-vă şi voi!” (Coloseni 3:13).
• Și îi îndeamnă pe efeseni să nu folosească „niciun cuvânt stricat” pentru a „nu-L întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” și să înlăture „orice amărăciune, mânie, furie, ţipăt şi blasfemie şi orice răutate” (Efeseni 4:29-31).
De unde vine dificultatea unității
Există, desigur, un număr infinit de factori. Ar trebui luat în considerare faptul că, în orice moment, o biserică poate fi supusă unui atac spiritual puternic (Efeseni 6:12), invadată de lupi în haine de oaie (Fapte 20:29), afectată de „ambiţii egoiste, neînţelegeri, partide” stârnite de necredincioși care cred că sunt creștini (Galateni 5:19–21) și care încearcă să-i ispitească pe credincioșii imaturi să se angajeze în certuri (1 Corinteni 3:1–4) și așa mai departe.
Acestea sunt două motive importante pe care le regăsim în Scriptură pentru care unitatea în biserică este atât de complicată – într-adevăr, pentru bucuria noastră supremă și gloria Sa, Dumnezeu a conceput unitatea să fie la fel de grea pe cât pare.
Unitatea ne rafinează
Scriptura ne spune că Isus „a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn, pentru ca, murind faţă de păcate, să trăim pentru dreptate” (1 Petru 2:24). Cu alte cuvinte, moartea înlocuitoare, ispășitoare a lui Isus, a cumpărat darul iertării noastre și darul sfințeniei noastre. Sfințenia noastră este un rezultat al harului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că oricum plănuiește Dumnezeu să ne transforme în asemănarea cu Fiul Său este un mare dar. Dar darurile sfințitoare tind să ajungă în pachete dureroase, pentru că a învăța să mori față de păcat și să trăiești pentru neprihănire este aproape întotdeauna greu și dureros.
De aceea, „păstrarea unității Duhului prin legătura păcii” (Efeseni 4:3) este, de obicei, dificilă. Pavel spune că ni se cere „să ne dezbrăcăm de omul cel vechi, care se perverteşte după poftele înşelătoare” – să murim față de păcat – și „să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, care este creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea şi sfinţenia care vin din adevăr” — să trăim pentru neprihănire (Efeseni 4:22–24). Căutarea noastră de unitate este concepută pentru a ne oferi multe oportunități de a muri față de propriul nostru păcat și de a suporta păcatul altora.
Unitatea Îl înalță pe Hristos
Ce imagine îți vine în minte când auzi cuvintele lui Isus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” ( Ioan 13:35 )? Un fel de comunitate creștină idilică a iubirii – un fel de comunitate creștină pe care nu am văzut-o niciodată, nici măcar în Scriptură, nici chiar în acele prime capitole dulci din Fapte.
Ce imagine avea Isus în minte? Isus era gata să „își dea viața pentru prietenii Săi” (Ioan 15:13) și le-a spus prietenilor săi, nouă tuturor, să ne iubim unii pe alții „așa cum v-am iubit Eu pe voi”. Isus își imaginează o comunitate cruciformă de creștini, a căror dragoste sacrificială față de ceilalți trebuie să „ia chip de rob”, să-și ducă crucea și „să-i considere pe alții mai presus decât ei înșiși” ( Filipeni 2:3,7 ).
Nu renunța niciodată
Căutarea unității creștine într-o biserică locală este o chemare înaltă. Este un mijloc de a crește în asemănarea cu Hristos prin sfințire și este un mijloc de a proclama iubirea supranaturală a lui Hristos prin demonstrarea acesteia într-o lume lipsită de iubire.
Poate fi dificil de implementat, având în vedere cât de des eșuăm. Dar nu este mai puțin surprinzător faptul că eșuăm atât de des să menținem unitatea Duhului prin legătura păcii, decât că în mod constant eșuăm să rămânem necontenit în Isus ( Ioan 15:4 ), să urmărim sfințirea (Evrei 12:14), să ne rugăm neîncetat (1 Tesaloniceni 5:17), să-i iubim pe vrăjmași (Luca 6:27), să-i binecuvântăm pe cei care ne persecută (Romani 12:14) sau să privim cu bucurie atunci când ne confruntăm cu felurite încercări (Iacov 1:2). Să nu permitem ca eșecurile să devină scuze pentru a continua în neascultare.
Unitatea creștină este o chemare înaltă, dar și dificilă. De fapt, este imposibilă în afara „ajutorului Duhului lui Isus Hristos” (Filipeni 1:19), căci despărțiți de El nu putem face nimic (Ioan 15:5). Dar așa trebuie să fie. Căci unitatea nu înseamnă împlinirea așteptărilor noastre idilice, ci afișarea realității iubirii răscumpărătoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.
Sursa: desiringgod.org