Aproape de sfârșitul Infernului, Dante îl întâlnește pe celebrul personaj al lui Homer, Ulise (sau Odiseu), care suferă de flacăra dorinței. În mod surprinzător, însă, dorința nestăpânită a lui Ulise nu era pofta sau lăcomia, ci curiozitatea nestăpânită. Dante și-l imaginează pe Ulise, după întoarcerea sa acasă în Itaca, copleșit de dorința de a rătăci, astfel încât nici măcar ,,dragostea mea pentru fiul meu, nici mila pentru bătrânul meu tată, nici dragostea pe care i-o datoram Penelopei, care ar fi bucurat-o’’, nu i-au putut stăpâni dorința de a afla ce se află ,,dincolo de soarele care apune’’.
Îi trezește pe cei câțiva marinari bătrâni pentru o ultimă călătorie cu o tentantă ,,șansă de a ști’’:
Pentru o astfel de scurtă veghe,
a simțurilor noastre, așa cum ne-au rămas,
nu vă refuzați șansa de a cunoaște…
în urma soarelui – lumea în care nu trăiește nimeni.
Gândiți-vă cum au fost semănate sufletele voastre:
nu ați fost făcuți să trăiți ca niște brute sau fiare,
ci pentru a urmări virtutea și cunoașterea. (Infernul 26.115-120)
Dorința insațiabilă de a cunoaște
Chemarea nobilă de a explora – de a urmări ceea ce este încă necunoscut – are încă un ecou puternic, chiar și după epoca lui Cristofor Columb. Astăzi nu mai explorăm continente nedescoperite, ci galaxii îndepărtate și quarcuri microscopice și coduri genetice complexe. Cu toate acestea, suntem conduși de aceeași dorință fundamentală de a cunoaște.
Deseori caracterizăm această dorință fundamentală de a cunoaște drept curiozitate și pare să fie o dorință care nu cunoaște excese. Cultura modernă aduce laude aproape nemijlocite copilului curios, tehnologului pionier și liderului iscoditor.
Așadar, de ce Dante – și majoritatea creștinilor de-a lungul istoriei – ar avertiza împotriva pericolelor curiozității? Ei au recunoscut că dorința de a cunoaște, la fel ca dorința de hrană sau de sex, poate fi coruptă. Până în lumea modernă, creștinii considerau curiozitatea ca fiind o dorință coruptă de a cunoaște. Cultura contemporană definește curiozitatea ca fiind orice dorință de a cunoaște. Eroarea abordării noastre moderne a cunoașterii nu constă în a ne lăuda dorința de a cunoaște, ci în faptul că nu reușim să o disciplinăm. Ca o viță-de-vie, dorința de a cunoaște are nevoie de structura spalierului și de tăierea viticultorului pentru a da roade bune.
Iar în era informațională, în care orice dorință de a cunoaște primește laude, avem nevoie de și mai multă înțelepciune în ceea ce privește modul de disciplinare a acestei dorințe.
Două tipuri de curiozitate
Disciplinarea dorințelor naturale, recunosc de mult timp creștinii, este o parte fundamentală a formării spirituale. O astfel de formare necesită nu numai să ne străduim să cultivăm virtutea, ci și să recunoaștem și să depășim viciile. În Confesiunile sale, Augustin din Hippona și-a evaluat propriile vicii în curs de desfășurare, în funcție de cele trei categorii de păcate numite în 1 Ioan 2:16: ,,pofta firii, pofta ochilor și lăudăroșenia vieții’’. Augustin interpretează ,,pofta ochilor” ca fiind curiositas, termenul latin pe care anticii îl foloseau pentru apetitul intelectual dezordonat pentru cunoaștere (Confesiuni, 10.35.54-57).
În rezumatul său succint al lui Augustin, Toma de Aquino opune curiositas cu studiositas. Deoarece transliterarea în limba engleză a ambilor termeni latini le întunecă sensul, trebuie să clarificăm ce au vrut să spună acești creștini mai vechi. Atunci când lăudau studenția, ei nu limitau virtutea la studenții tocilari care se apleacă în mod constant asupra cărților. Mai degrabă, studiositas descrie virtutea unei minți puternice, capabile să urmărească orice cunoaștere pe care o caută într-un mod bine ordonat și evlavios. În schimb, curiositas descrie o minte intempestivă și slabă care urmărește cunoașterea într-un mod dezordonat și greșit înaintea lui Dumnezeu. În cele din urmă, curiositas înseamnă a ne satisface dorința de a cunoaște la momentul nepotrivit, în mod nepotrivit sau din motive nepotrivite.
Descoperirea modului în care dorința noastră de a cunoaște poate merge prost este un prim pas crucial pentru a învăța să disciplinăm această dorință, astfel încât să nu dăm frâu ,,poftei ochilor’’.
La momentul nepotrivit
Cunoaștem cu toții acel moment în care ne descoperim privind sau rulând imagini online și ne gândim: ,,Cum am ajuns aici?’’
Lucrăm cu sârguință la un proiect când, aproape inconștient, cedăm impulsului de a ne verifica mesajele. Apoi, brusc, mintea noastră aleargă după un alt obiect de interes, în locul muncii noastre sau al oricărei alte obligații. Curiositas satisface acest impuls. Și, în mod ironic, cu cât ne complacem mai mult în tipul greșit de curiozitate, cu atât mai puțin ajungem să cunoaștem ceva care contează. Aplicațiile cu derulare infinită se hrănesc cu curiozitatea indisciplinată, distrăgându-ne de la activități mult mai satisfăcătoare. Și, obișnuiți cu distragerea atenției, ne luptăm să fim liniștiți și să-L cunoaștem pe Dumnezeu (Psalmul 46:10). Augustin descrie modul în care ,,marea activitate a rugăciunii este întreruptă prin năvălirea oricărui fel de gânduri inutile’’ atunci când cădem în mod regulat în curiozitate (Confesiuni, 10.35.57).
Cu toate acestea, curiozitatea ne poate determina să căutăm informații dincolo de maturitatea sau poziția noastră. La fel ca un tânăr adolescent care refuză să se mulțumească cu motivele părinților săi de a-i refuza cererea de a viziona un film matur, putem cere să cunoaștem lucruri pe care nu suntem încă pregătiți să le tratăm cu discernământ. În mod similar, liderii vor clasifica adesea informații sensibile pentru a proteja organizația sau națiunea. Dacă informarea zilnică a președintelui american cu privire la amenințările la adresa securității naționale ar fi difuzată la știrile prin cablu, cetățeanul american mediu ar fi copleșit de teamă. Fără autoritatea de a stabili prioritățile și de a răspunde la astfel de amenințări, astfel de cunoștințe ar fi paralizante.
Într-un mod greșit
Să ne gândim cum să ne protejăm împotriva cunoașterii fragmentate și a ingratitudinii. În primul rând, împotriva cunoașterii fragmentate. În epoca internetului, a devenit din ce în ce mai posibil să urmărim cunoașterea în mod anonim. Poate din comoditate, dar adesea și pentru că vrem să cunoaștem anonim, ne adresăm mai întâi internetului pentru a ne răspunde chiar și la cele mai importante întrebări. Cu toate acestea, anumite întrebări sunt mai bine adresate persoanelor care ne cunosc decât motoarelor de căutare (sau ChatGPT). Dumnezeu ne-a așezat în familii și ne-a unit cu comunități pentru ca noi să putem crește în cunoașterea adevărului prin intermediul unor părinți, prieteni, profesori și pastori înțelepți. Cultivarea dorinței noastre de a cunoaște necesită nu doar să învățăm ce să întrebăm, ci și pe cine să întrebăm.
Algoritmii online care servesc un conținut din ce în ce mai îngust ne subminează capacitatea de a ne gândi la cunoaștere ca la un întreg integrat. Explorarea unui singur aspect al realității, în timp ce este neglijată imaginea mai largă – aceasta este un fel de curiositas. Un biochimist expert fără un cadru moral va continua cercetări dăunătoare. Un adolescent poate fi radicalizat de canalele din ce în ce mai înguste de pe YouTube, sau de un pastor pe Twitter.
Înțelepciunea în modul în care urmărim cunoașterea ne protejează, de asemenea, împotriva ingratitudinii pentru cunoaștere. Un astrofizician ateu care se agață de cunoașterea stelelor nu reușește să cunoască adevăratul sens al unei galaxii. Căutarea cunoașterii lucrurilor create fără a-L recunoaște pe Creatorul lor este un eșec al recunoștinței.
Din motive greșite
O astfel de înțelegere lipsită de recunoștință cu privire la cunoaștere dezvăluie, de asemenea, deseori, motive neevlavioase în spatele dorințelor noastre de a cunoaște. Unii, de exemplu, ar putea căuta cunoașterea pentru a păcătui. Un exemplu direct ar fi bârfa. Alții ar putea căuta cunoașterea pentru a hrăni mândria. Apostolul Pavel ne avertizează că ,,cunoaștința îngâmfă’’, deoarece mândria conduce adesea dorința noastră de a cunoaște (1 Corinteni 8:1). Curiozitatea condusă de mândrie ne face să apucăm cunoașterea ca și cum aceasta ar putea fi posedată. Este principalul vinovat care ne corupe dorința de a cunoaște.
Suntem martori a cât de distructivă poate deveni această căutare a cunoașterii care se mărește pe sine atunci când ne gândim la studentul teolog care încearcă să stăpânească doctrina lui Dumnezeu pentru a-și construi propria reputație.
Darul curiozității
Disciplinarea dorinței noastre de a ști nu înseamnă doar evitarea clickbait-ului. Este vorba despre a ne cultiva inimile astfel încât să primim cunoașterea ca pe un dar de la Dumnezeu, mai degrabă decât să ne agățăm de ea ca de ceva ce trebuie posedat. Iar cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl oferă prin cunoaștere, desigur, este El însuși.
Dumnezeu ne-a dat dorința fundamentală de a cunoaște, pentru ca noi să putem găsi în Dumnezeu satisfacția supremă pentru mințile noastre neliniștite. Păcatul a corupt această dorință, motiv pentru care trebuie să ne disciplinăm curiozitatea, urmărind cunoașterea în modul corect, la momentul potrivit și pentru motivele corecte. În caz contrar, vom purta rodul amar al curiozității, care, în cel mai inocent caz, ne poate obișnui să vizionăm Netflix, iar în cel mai rău caz ne poate conduce la închinarea la demoni.
Porunca lui Dumnezeu din Psalmul 46:10, „Opriți-vă și recunoașteți că Eu sunt Dumnezeu! Eu voi fi înălțat printre națiuni, voi fi înălțat pe pământ!“ – ne cere să cultivăm darul Său de curiozitate. Așadar, haideți să ne stabilizăm curiozitatea cu spalierul Scripturii și să o supunem Duhului, astfel încât să Îl putem cunoaște pe Dumnezeu, așa cum am fost făcuți să Îl cunoaștem.
Sursa: Desiring God