După șaisprezece ani petrecuți în sălbăticia africană, David Livingstone (1813–1873) s-a întors la Londra la sfârșitul anului 1856. Medicul scoțian și misionarul pionier își petrecuse cea mai mare parte a vieții confruntându-se cu dificultăți fizice și încercări spirituale. În curând, avea să se întoarcă pentru ceva mai măreț.
În timpul concediului, Livingstone le-a explicat studenților de la Cambridge de ce a părăsit confortul Angliei pentru a sluji ca misionar. Nu trecuse printr-o experiență ușoară, iar el a admis prețul plătit — anxietate, suferință, boală și pericole repetate. Acesta a vorbit despre „renunțarea la comfortul și comoditățile acestei vieți”. Dar a ținut să pună în lumină faptul că nu era vorba de un sacrificiu, ci de un privilegiu: „Nu am făcut niciodată un sacrificiu”.
În anii următori, alți misionari, precum Hudson Taylor (1832-1905), aveau să repete această mărturie. Bărbați și femei care păreau să fi făcut mari sacrificii pentru Evanghelie ajungeau, în final, să spună că nu a fost vorba despre niciun sacrificiu. Câștigul sacrificiului evlavios a depășit cu mult durerea ascultării, încât, în retrospectivă, nu s-a simțit ca fiind un sacrificiu. Sacrificiile au fost reale, dar privilegiul a fost mult mai mare.
Ce ar putea învăța misionarii de astăzi — și soții, tații, mamele, pastorii și prietenii — dintr-o astfel de abordare hedonistă a sacrificiilor noastre dureroase, mari și mici?
Mielul sacrificat
Conceptul jertfei biblice începe cu mielul care a fost sacrificat împotriva voinței sale. Desigur, niciunul nu s-a oferit voluntar pentru ritualul cultic și nici nu și-a așezat gâtul de bunăvoie sub cuțit. Mielul nu a găsit nicio bucurie sau privilegiu în a fi sacrificat. Fără să-și dorească asta, a fost capturat și sacrificat. Viața lui a fost pusă în slujba altuia.
Acesta este contextul tulburător în care Fiul lui Dumnezeu întrupat s-a oferit pe sine ca Miel de jertfă. Nimeni nu L-a obligat pe Isus să se apropie de altar (Ioan 10:18). El nu a fost constrâns, s-a oferit de bunăvoie, prin propriul Său Duh veșnic (Evrei 9:14). El a ales crucea, purtând întreaga durere și rușine, nu căutând confortul, ci acționând cu sinceritate. A îmbrățișat sacrificiul suprem, asemenea lui Livingstone, conștient de prețioasa răsplată: „Pentru bucuria ce-I stătea înainte, a îndurat crucea” (Evrei 12:2).
În acest fel, Isus a trăit același discernământ spiritual pe care îl învățase: nu era vorba doar despre renunțare și sacrificiu de sine, ci și despre semnificația crucii. La prima vedere, s-ar putea să nu pară deloc hedonist: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze” (Luca 9:23). Dar apoi El explică ce anume face ca acest sacrificiu să merite cu adevărat:
„Căci oricine vrea să-și salveze viața o va pierde, dar cel ce-și pierde viața, de dragul Meu, o va salva. Într-adevăr, la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe sine însuși?” (Luca 9:24-25).
Bucuria sacrificiului
Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, manifestă o bucurie surprinzătoare în mijlocul sacrificiului său dureros, de dragul celor pe care i-a convertit:
„Și chiar dacă sunt turnat asemenea unei jertfe de băutură peste jertfa și slujba credinței voastre, eu mă bucur și îmi împărtășesc bucuria cu voi toți” (Filipeni 2:17).
Aici sunt menționate două sacrificii. În primul rând, Pavel identifică ascultarea filipenilor ca „jertfa credinței voastre”. Poporul lui Dumnezeu nu mai oferă animale sacrificate ca jertfe, așa cum făcea în cadrul primului legământ, ci se oferă pe sine, tot ceea ce este, întreaga sa viață, ca „jertfe vii” (Romani 12:1).
Al doilea sacrificiu îi aparține lui Pavel. El se află într-o închisoare romană din pricina slujirii sale pentru Evanghelie și spune: „Chiar dacă voi muri aici, mă bucur”. Pentru că și-a găsit bucuria în bucuria altora, Pavel a ajuns în închisoare. Totuși, chiar dacă nu va ieși niciodată, el așteaptă cu nerăbdare adevărata răsplată: întâlnirea cu Hristos Însuși (Filipeni 1:21-23).
Așadar, Pavel, precum Domnul său, se jertfește pentru binele altora, trecând peste durerea imediată și privind spre răsplata veșnică. El răbdă în suferință, anticipând bucuria care îl așteaptă.
Și chiar dacă nu ne aflăm într-o închisoare romană, noi, soții, tații și mamele, pastorii și creștinii, învățăm să vedem câștigul care face ca multe sacrificii să pară ușoare și chiar cele mai dureroase să merite efortul nostru.
Dorința de a primi o răsplată
Cheia bucuriei reale, chiar în suferință, este să ai o inimă mai mare decât clipa și un spirit mai mare decât sacrificiul. Aceasta este credința: ea vede dincolo de ceea ce este vizibil, simte realitatea nevăzută și acționează în lumina ei.
Credința privește spre răsplată. Sacrificiul în sine este costisitor, incomod, dureros. În sine, actul sacrificiului nu este de dorit. Nu este plăcut, ci îngrozitor să mergi la cruce. Nu este plăcut, ci dureros să stai înlănțuit într-o închisoare romană. Dar ochii credinței, în inima locuită de Duhul, privesc dincolo de suferința prezentă, spre răsplata care va veni din mâna lui Dumnezeu Însuși.
Într-o astfel de credință, sacrificiul în sine nu devine mai puțin dureros, dar promisiunea bucuriei crește pentru a face posibilă și chiar dezirabilă îndurarea durerii. Credința susținută de Duhul Sfânt privește spre răsplata viitoare și gustă chiar acum, în momentul sacrificiului, o parte din plinătatea bucuriei care va veni. Chiar mai mult, așa cum spune Pavel, suferința nu devine mai puțin dureroasă, dar este considerată „ușoară” și „trecătoare” în comparație cu „ măreția veșnică a slavei” care va veni (2 Corinteni 4:17-18).
Bucurie prezentă, bucurie viitoare
Ceea ce găsim în Domnul nostru, în apostolii și misionarii Lui este o bucurie de două ori mai profundă ce ne întărește în fața sacrificiului dureros. Este aceeași bucurie despre care a mărturisit David Livingstone.
El putea afirma „Nu am făcut niciodată un sacrificiu” pentru că privea două bucurii — sau o singură bucurie în două manifestări prețioase. El privea atât spre bucuria finală, deplină și nealterată care urma să vină în final, cât și spre bucuria prezentă, reală și durabilă pe care începuse să o guste prin credință chiar în acel moment. El mărturisea deja că se bucura de „răsplata divină, lucrarea sănătoasă, conștiința curată, liniștea sufletească” — și, mai mult, avea „nădejdea unei glorii viitoare”. Și cu o astfel de bucurie prezentă și viitoare, el afirma: „Niciodată nu am făcut un sacrificiu”.
Așadar, și noi trăim durerea sacrificiului, asemenea unor hedoniști urmând exemplul lui Hristos.