Loading ...

ASCULTĂ LIVE

Un prieten de-al meu a postat pe Facebook un mesaj despre ceea ce el a numit „eșecul parentingului”. Fiul său s-a înțepat în degetul de la picior și, imediat, a țipat de durere. Prietenul meu a vrut să-l încurajeze, așa că i-a spus că doar fetele plâng așa, nu băieții.

Mai târziu în acea zi, tatăl și fiul vorbeau despre o situație similară prin care cel mic a trecut la locul de joacă, iar micuțul a povestit mândru despre cum a evitat cu succes să mai plângă. El a spus că a reușit să-și țină lacrimile în frâu, transformând supărarea în furie, pentru ca mai apoi să se descarce pe primul copil care i-a ieșit în cale.

„Bună treabă ai făcut, tăticule..”, a scris ironic prietenul meu ca pentru sine, îngrozit de rezultatul nedorit.

La prima vedere, m-am identificat cu povestea. Cred că toți, ca părinți, tresărim când ne gândim la cât de stângace poate fi uneori educația pe care le-o oferim copiilor noștri. Dar, dincolo de asta, m-am gândit că această experiență explică ceva ce vedem peste tot în jurul nostru, inclusiv în biserică. O ispită cu care mă lupt și eu aproape zilnic.

Când renunțăm să mai plângem

Trebuie să învățăm cum și când să plângem. Odată ce încetăm să ne descărcăm frustrările plângând, e posibil să ne îndreptăm către manifestări precum furia, învinovățirea altora, certurile sau altele asemănătoare. Cu cât mânia este mai mare și mai necontrolată, cu atât simțim parcă mai mult că arătăm celorlalți cât de serioasă e supărarea noastră. Acest lucru devine cu atât mai problematic atunci când îți creezi un hobby din perpetuarea furiei, prin postările de pe platformele de social media, de exemplu. Dar Evanghelia ne învață altceva.

Problema cu mânia este că reprezintă unul dintre păcatele cel mai ușor de comis, în același timp convingându-ne că vine, de fapt, din credincioșie. La urma urmei, câți creștini mânioși, dezbinați, veșnic revoltați sunt convinși că sunt profeți ca cei din Vechiul Testament, care cheamă foc din cer?

Diferența dintre avertismentul profetic și furia patetică

Profeții ne învață că există un timp potrivit pentru a chema focul din cer. Dar ar fi bine să te asiguri că Dumnezeu este Cel care te-a chemat la această misiune. Fără îndoială, Iacov și Ioan au crezut că fac ceea ce trebuie atunci când au vrut să cheme foc din cer asupra samaritenilor care Îl respingeau pe Hristos. Dar Isus a dezaprobat vehement ideea.

Furia în sine nu este un semn de autoritate, nici profetică și nici de altă natură. Profeții au anunțat judecata asupra lui Israel și asupra națiunilor, dar în același timp au scos în evidență mesajul lui Dumnezeu care a spus că „nu-și găsește plăcerea în moartea celor răi”. Profeții autentici au prezentat un Dumnezeu care a promis că dincolo de judecată, există promisiunea unei vieți noi pentru cei care se vor smeri și vor căuta milă (Ezechiel 33:11).

De aceea, noul legământ ne arată cum judecata și blestemul lui Dumnezeu se găsesc în crucea lui Hristos și cum înălțarea lui Hristos înseamnă atât avertizare cu privire la judecata viitoare, dar acordarea milei, cât este încă Ziua Mântuirii.

Furia nu este o armă potrivită în lupta spirituală

Dacă simpla indignare ar fi un semn al evlaviei, atunci diavolul ar fi cel mai evlavios suflet din univers. El, la urma urmei, este „cuprins de o mare furie, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apocalipsa 12:12). Comparați asta cu descrierea Domnului Isus, care nu „se va certa, nici nu va striga și nimeni nu I va auzi glasul pe străzi.” (Matei 12:19). Viața în Hristos nu înseamnă să ridicăm din umeri când vedem nedreptatea. Dar înseamnă să combatem aceste lucruri într-un mod diferit.

Apostolul Petru ar fi putut mânui cu ușurință sabia pentru a lupta cu cei care L-au arestat pe Isus, aproape la fel de ușor cum putem și noi publica un comentariu răutăcios. Dar Petru nu a văzut cât de adânc era întunericul. Nu ar fi putut rezolva conflictul măreț dintre cele două împărății, cea a binelui și cea a răului, prin furia născută în lumea noastră limitată. Soluția ar putea veni doar din jertfa ispășitoare oferită de împărăția cerească.

Furia manifestată în social media

Evanghelia ne poruncește să vorbim, să spune răului rău și binelui bine, având un discurs convingător și puternic. Uneori poate fi nevoie să avertizăm, dar niciodată nu e de ajutor să vorbim cu o furie frenetică, așa cum fac păgânii, care nu au nicio speranță.

Furia este uneori justificată. Chiar Dumnezeu, în sfințenia Sa, manifestă mânie. Dar mânia lui Dumnezeu se aprinde încet și este înrădăcinată în răbdarea Celui care „dorește ca niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3:9). De aceea, Biblia ne avertizează că „mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20).

Cultura furiei, așa cum este încurajată în zilele noastre, indiferent dacă este difuzată pe undele radio sau pe rețelele de socializare, ne poate consola pentru o clipă, dar nu poate aduce rodul pașnic al dreptății. Și adesea, la fel ca în cazul fiului prietenului meu, furia noastră fără direcție vine din mânia și vina celor care sunt prea speriați să dea drumul lacrimilor.

Sursa: Desiring God