Loading ...

ASCULTĂ LIVE

Imperativul – „Pocăiți-vă!” – deranjează principiile corectitudinii politice moderne, la fel ca un cui care zgârie o tablă. Pocăința este deseori privită ca o mantra crudă rostită de cei care își disprețuiesc propria persoană; este de temut, precum un pistol menit să-i convingă pe credincioși să se supună celor spuse de la amvon.

Dar pocăința – actul întoarcerii de la păcat, către Dumnezeu – este prezentată în Biblie ca mijloc de salvare pentru poporul lui Dumnezeu, nu ca o tehnică de tortură. În mod surprinzător, mesajul principal al lui Isus este rezumat în Evanghelii astfel: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 4:17; Marcu 1:15; Luca 5:32). Dacă pocăința este atât de centrală în învățătura lui Isus, de ce este marginalizată, sau chiar ignorată, în a noastră?

Pocăință, unde ești?

Progresiștii tind să nege pocăința, respingând-o de parcă ar fi un fel de furaj fundamentalist. Un lider progresist al unei biserici, care percepe pocăința în acest fel, a spus recent: ”Nu mă adresez niciodată păcatului de la amvon. Cred că nu este folositor să le amintești mereu oamenilor cât de răi sunt.”

Iar în timp ce progresiştii neagă pocăinţa, unii conservatori o subevaluează. În unele predici, păcatul este explicat ca fiind „problema” a cărei soluție este doar iertarea lui Dumnezeu, dar pocăința rămâne în afara ecuației. În aceeași măsură, creștinii conservatori care pun accentul prea mult pe pocăință, Îl prezintă pe Dumnezeu asemănător unui „Thor” furibund, care folosește mai mult ciocanul și prea puțin inima. În zelul după sfințenia lui Dumnezeu, vorbirea lor nu are blândețea caracteristică unui credincios (Col. 4:6; 2 Tim. 4:2).

Pocăința este o veste bună

Este dificil să numești „veste bună”, ceva ce o mare parte dintre oameni consideră că este de fapt o veste proastă. Însă creștinii trebuie să fie suficient de curajoși încât să insiste asupra faptului că „bun” este doar ceea ce Dumnezeu numește astfel. Deci, cum poate fi bună pocăința?

1. Pocăința dă o viziune mai clară asupra realității.

David Wells spune că a fi lumesc înseamnă a face „păcatul să pară normal și dreptatea să pară ciudată”. Viziunea noastră neregenerată este încețoșată, motiv pentru care Scriptura spune că înțelepciunea începe cu frica de Domnul (Prov. 1:7). Până nu înțelegem autoritatea lui Dumnezeu, nu putem vedea clar. Pocăința indică problema noastră cea mai profundă – păcatul, răspunsul nostru corect la acea problemă – smerenia și pe Cel care are puterea să o rezolve – Dumnezeu. Fără pocăință, suntem predispuși să ne restrângem punctul de vedere atât asupra gravității păcatului nostru, precum și asupra sfințeniei lui Dumnezeu.

2. Pocăința aduce o adevărată acceptare.

Multe persoane se tem că dacă Dumnezeu (sau oamenii) i-ar cunoaște cu adevărat, ar fi respinși. Ne facem griji că sinele nostru autentic este prea urât pentru a fi iubit. Pocăința ne lasă descoperiți în fața lui Dumnezeu, pe deplin expuși, apoi ne inundă viața cu eliberare, pentru că același Dumnezeu care ne vede fiecare defect, rămâne totuși alături de noi. Îndepărtează teama paralizantă de a fi „descoperit”. După cum scrie Tim Keller: „A fi iubit, dar a nu fi cunoscut este reconfortant, dar superficial. Să fim cunoscuți dar neiubiți este, de fapt, cea mai mare frică a noastră. Însă a fi pe deplin cunoscut și iubit cu adevărat este ceva ce doar Dumnezeu poate face.”

3. Pocăința ne eliberează de vinovăție.

La prima vedere, teologia progresistă, care spune că „ești bine așa cum ești”, pare mai primitoare decât predicarea despre păcat. Oamenii ar trebui să plece din biserici cu zâmbete, nu cu vânătăi, corect? Dar, de fapt, acest mod de gândire pune o povară mai grea asupra oamenilor: într-o lume în care „toți suntem buni”, vinovăția nu are loc. A-i numi pe oameni „buni”, înseamnă a-i lăsa neputincioși, iar când defectele din caracterul cuiva ies la suprafață, credința lor se prăbușește. Când ne pocăim cu adevărat, vinovăția este strivită. Dumnezeu nu ne reproșează eșecurile; dimpotrivă, „cât de departe este răsăritul de apus, tot atât de mult îndepărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103:12).

4. Pocăința creează bucurie.

Pocăința nu este un ultimatum – „schimbă-te, altfel va trebui să te schimbe Dumnezeu” – ci este o invitație de a primi mila Lui. Când păcătoșii se pocăiesc, în ceruri izbucnesc strigăte de bucurie (Luca 15:7, 10). Principalul său produs secundar, în cer și pe pământ, este bucuria.

5. Pocăința restabilește relațiile.

Așa cum pocăința aduce reconciliere între noi și Dumnezeu, tot ea ne împacă și unii cu alții. Semnul definitoriu al unei relații condamnate la eșec este atunci când una sau ambele părți refuză să spună: „Îmi pare rău, vreau să mă schimb”. La fel ca în cazul unei femei al cărei soț i-a fost infidel, iar când adevărul a ieșit la iveală, în loc să-și ceară iertare, a continuat în aceeași greșeală. Ani mai târziu, ei au continuat să trăiască sub același acoperiș, având însă o relație defectuoasă, cu o comunicare pasiv-agresivă și intimitate inexistentă. Pentru că nu s-a pocăit, acest soț a rănit demnitatea soției sale și a împiedicat vindecarea rănilor ei. Pocăința oferă o cale mai bună. Cei suficient de umili să o îmbrățișeze, îi vor culege beneficiile.

Veniți, voi ce împovărați

Pentru cei epuizați de exigențele moralismului care pretinde perfecțiunea, pocăiți-vă! Neprihănirea lui Hristos vă este atribuită. Pentru cei răvășiți de vinovăție, prea temători ca să vină în lumină, pocăiți-vă! Fiți liberi și descoperiți puterea de curățire pe care o are sângele lui Hristos. Pentru cei care au mânuit pocăința ca pe o armă fără har, pocăiți-vă! Rugați-L pe Dumnezeu să vă învețe bucuria mântuirii. Pentru creștinii din fiecare colț al pământului, pocăiți-vă! În cele din urmă, pocăința nu înseamnă străduință, câștig sau îngrijorare, ci odihnă.

Sursa: The Gospel Coalition