Un bărbat din grupul de casă în care participi îți cere un sfat. În ultimele săptămâni, suferă de dureri de spate. Știe că este ceva normal pentru trupul acesta neputincios, dar se întreabă, de asemenea, dacă nu cumva Dumnezeu îl disciplinează pentru ceva. De ce are nevoie – să caute adânc în inima sa dacă nu cumva există un păcat nemărturisit, sau să fie asigurat că această suferință, deși misterioasă, nu este în zadar?
În grupul tău, un frate mărturisește că se uită din nou la pornografie. El spune că se luptă din greu. De asemenea, pare rușinat. Dar el a mai părut rușinat și înainte, făcând puțin progres. De ce are nevoie – de o mustrare plină de dragoste, dar fermă, sau să îi aduci aminte că nu există condamnare în Hristos?
O femeie tânără pe care o cunoști a simțit cum se lasă un văl de întuneric peste inima și mintea ei. În depresia ei, a început să se îndepărteze de părtășia creștină. Ea se întreabă cu voce tare în fața ta dacă este cu adevărat mântuită. De ce are nevoie – de o încurajare că Dumnezeu este cu ea, de un îndemn să se întoarcă în biserică, de sugestia de a consulta un medic, sau de toate trei?
„Vă îndemnăm, fraților, să-i mustrați pe cei leneși, să-i mângâiați sufletește pe cei descurajați, să-i ajutați pe cei slabi, să aveți răbdare cu toți”, ne spune apostolul Pavel (1 Tesaloniceni 5:14). Dar, uneori, cei descurajați par leneși, alteori, cei descurajați par slabi; uneori, cei slabi par voinici și cei voinici par slabi. Ar fi mai ușor dacă oamenii ar veni cu un semn pe frunte: „Este nevoie de sfaturi”; „Încurajare, vă rog”; „O mână de ajutor ar fi de ajuns”.
Dar nu este așa. În schimb, oamenii vin la noi așa cum mergem și noi la alții: tulburați, confuzi și derutați. Oamenii sunt mări, cu inimi ascunse în adânc. Iar Dumnezeu ne cheamă să fim scafandri.
Apă din cea mai adâncă mare
Dumnezeu ne cheamă cu adevărat, pe noi toți, să discernem inimile din adâncul mării ale fraților și surorilor noastre. Nu, nu suntem cu toții pastori sau consilieri profesioniști. Dar lucrarea aceasta nu aparține doar pastorilor și consilierilor. Pavel a scris 1 Tesaloniceni 5:14 pentru întreaga biserică, nu doar pentru lideri. Ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne cheamă pe toți să oferim mângâiere, încurajare, ajutor – și să discernem când și ce să facem. El ne cheamă pe toți să sfătuim.
Și dacă ne cheamă să sfătuim, ne cheamă să învățăm cum să consiliem, ceea ce începe adesea cu observarea tendințelor noastre de a oferi sfaturi greșite. Poate că te poți regăsi și tu în câteva greșeli comune cărora eu le cad pradă, cel puțin atunci când sunt lăsat de capul meu.
Lăsat de unul singur, ofer sfaturi fără a mă gândi prea mult înainte. Poate că dau dovadă de o bună ascultare în timp ce vorbești, dar de multe ori nici nu ai terminat de povestit și eu mă pregătesc să răspund. „Frații mei preaiubiți, să știți aceste lucruri: orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire și încet la mânie.” (Iacov 1:19). Dar de ce ar trebui să am răbdare în vorbire când știu deja ce să spun? Așa că dau din cap cu o nerăbdare politicoasă, renunț la întrebările ulterioare și dau răspunsul care abia așteaptă să iasă pe gură.
1. Învățați de la Sfetnicul cel minunat.
Isaia 50:4 ne oferă un scop și o practică zilnică.
„Domnul Dumnezeu Mi-a dat o limbă iscusită, ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El Îmi trezește în fiecare dimineață, El Îmi trezește urechea, să ascult cum ascultă niște ucenici.”
Cei mai înțelepți sfătuitori vorbesc cu „limba celor învățați”. Ei pot umple de curaj sufletele obosite; ei pot corecta și restabili inimile rătăcite. Și toate acestea prin simpla deschidere a gurii lor. În reflectarea slabă a propriei vorbiri a lui Dumnezeu, ei aduc lumină și viață „cu un cuvânt”. A avea o astfel de limbă este scopul nostru.
Totuși, nu vom atinge acest obiectiv fără a asculta zilnic – și nu ascultându-i mai întâi pe ceilalți, ci pe Dumnezeu. El însuși este „Sfetnicul minunat” (Isaia 9:6) și, „dimineață de dimineață”, ne trezește urechea pentru a afla mai multe despre căile Sale minunate – căile Sale minunate și surprinzătoare.
Luați în considerare sfatul Domnului nostru Iisus, cel învățat de Dumnezeu. Cine dintre noi i-ar fi spus tânărului bogat să se ducă să vândă tot ce are (Marcu 10:21)? Sau cine ar fi știut când să îl certe cu blândețe pe Petru, când să îl ignore și când să i se adreseze cu apelativul Satana (Matei 14:31; 16:23; 17:4-5)? Sau cine l-ar fi avertizat pe paraliticul vindecat să „nu mai păcătuiască, ca să nu i se întâmple nimic mai rău” (Ioan 5:14)? Sau cine l-ar fi restaurat fără reproșuri pe un ucenic căzut (Ioan 21:15-19)?
Cu siguranță, noi nu putem înțelege în profunzime oamenii cum i-a înțeles Isus. Dar, pe măsură ce îl ascultăm pe El – și cuvintele lui Dumnezeu din tot restul Scripturii – începem să dobândim instincte noi. Vedem noi perspective ale unor probleme vechi. Găsim chei noi pentru încuietori vechi. Ne dăm seama că dulapul nostru de medicamente spirituale are doar unul sau două rafturi, în timp ce dulapul lui Dumnezeu este plin.
Celor care doresc să fie învățați, citirea Bibliei și rugăciunea le oferă o doză zilnică de înțelepciune pentru a ști cum să sfătuiască pe cei din jurul lor.
2. Ascultați – ascultați-i cu adevărat – pe ceilalți.
Apoi, în timp, apar oportunități de consiliere. Ne așezăm la masa unui membru al unui grup de casă sau vorbim la telefon cu un prieten aflat în nevoie. Și, înainte de a ne aventura să vorbim, ne trezim că ne confruntăm cu o sarcină care poate părea adesea mai grea decât să ne deschidem gura: să o ținem închisă. Așadar, ascultăm. Ascultăm cu adevărat.
Adevărata ascultare ne poate scăpa cu ușurință, chiar și după ce am zăbovit în tăcere în prezența lui Dumnezeu. Iacov ne sfătuiește să ascultăm repede și să vorbim încet, pentru că adesea inversăm vitezele (Iacov 1:19). Așadar, este posibil să simțim o nevoie interioară de a oferi un sfat acum, înainte de a fi ascultat pe cel de lângă noi cu adevărat. S-ar putea să vrem să întrerupem impulsiv. Ne putem concentra atât de intens asupra răspunsului nostru care urmează să vină, încât cuvintele celuilalt să fie înăbușite, pierdute undeva între gura lui și urechile noastre. Și auzind, nu mai auzim.
Două rezolvări ne pot ajuta să ne deschidem urechile. În primul rând, ne putem hotărî să nu terminăm propozițiile celuilalt – nici chiar în minte, nici cu voce tare. Finisarea frazelor poate lua multe forme. Să repetăm un răspuns în timp ce altul încă vorbește; să presupunem că știm încotro se îndreaptă o poveste; să lăsăm gândurile să rătăcească crezând că am înțeles esențialul – toate acestea pot fi moduri subtile de a termina propoziții pe care încă nu le-am auzit. Și ne apropie periculos de mult de nesăbuința din Proverbe 18:13: „Cine răspunde fără să fi ascultat face o prostie și își atrage rușinea.”
În al doilea rând, ne putem hotărî să punem întrebări. Întrebările sunt un obstacol în calea limbilor iuți. Ele ne încetinesc, forțându-ne să clarificăm mai degrabă decât să presupunem, permițându-le celorlalți demnitatea de a-și termina și de a-și explica propriile fraze. Puse cu înțelepciune, întrebările ne ghidează, de asemenea, spre inima ascunsă din adâncuri, pe măsură ce învățăm să sondăm sub suprafața comportamentului și să medităm la adâncimi mai întunecate. Și, încet, în timp ce înotăm în această mare de cuvinte, începem să descoperim o perlă. Ascultând, noi auzim.
Oricare ar fi celelalte strategii pe care le folosim pentru a asculta bine, sfătuitorii înțelepți intră într-o conversație gata să fie surprinși, confruntați și atrași de umanitatea complexă a celuilalt.
3. Rugați-vă, discerneți, răspundeți.
Procesul de până acum poate părea oarecum o persoană pasivă, dar adevăratul ascultător este orice altceva dar nu pasiv. Sub întrebările și comportamentul calm se ascunde un spirit de rugăciune. Încearcă să potrivească piesele laolaltă. El „se gândește cum să răspundă” în pauzele conversației (Proverbe 15:28). Și el discerne. El începe să depisteze o leneveală care iese la iveală; el vede că apare o slăbiciune a inimii.
Desigur, nu vom discerne întotdeauna corect. Ascultarea și întrebările noastre pot dezvălui inima, dar nu pot citi inima. Și dacă până și apostolii au putut să judece greșit inimile oamenilor (Faptele Apostolilor 8:13, 20-23; 2 Timotei 4:10), cu siguranță că și noi vom face la fel.
Dar putem crește. Și vom ști că se întâmplă asta, atunci când ne vom trezi surprinși de ceea ce spunem. În abordarea unei anumite lupte, am vorbit întotdeauna de mângâiere; acum ne auzim pe noi înșine îndemnând. Adresându-ne unei anumite persoane, de obicei corectam; acum ne surprindem oferind ajutor practic. Din ce în ce mai mult, cuvintele noastre, ca și persoanele din fața noastră, capătă profunzime. Răspundem la complexitate cu înțelepciune și creativitate. Reflectăm, într-o mică măsură, ceea ce David Powlison numește „dragostea iscusită a Răscumpărătorului nostru” (The Pastor as Counselor, 15).
Iar atunci când avem îndoieli – atunci când nu știm ce să spunem, când tindem să începem a vorbi fără a reflecta înainte – putem totuși să recitim pur și simplu cuvintele lui Dumnezeu, știind că fiecare silabă, manipulată în mod corect, deține putere spirituală. Da, grija față de celălalt poate fi complexă, dar nu atât de complexă încât credincioșii să nu se poată sluji profund unii pe alții prin citirea umilă a Scripturii și prin rugăciune sinceră. Cuvintele Bibliei, nu ale noastre, sunt insuflate de Dumnezeu.
Cu cât creștem mai mult în înțelepciune, tot mai mult vom vedea proverbul împlinindu-se: „Pentru om este o bucurie să dea un răspuns iscusit și ce bună este o vorbă spusă la timpul potrivit!” (Proverbe 15:23). Cât de bine este, într-adevăr, să simțim că inima este cercetată cu dragoste, cercetată cu bunăvoință și apoi adresată cu pricepere și cu minunata înțelepciune a Sfetnicului nostru.