Apostolul Pavel îndrăznește să adauge această necuviință ca fiind punctul cel mai de jos al umilirii de sine a Domnului Său Isus „S-a smerit pe Sine însuși”, spune Pavel, „făcându-se ascultător până la moarte, chiar moartea pe cruce” (Filipeni 2:8).
Astăzi, cu crucile pe turlele noastre și în jurul gâtului, abia dacă mai percepem scandalul inițial al unei astfel de afirmații. Dar pentru orice nou ascultător din primul secol, evreu sau grec, cuvintele lui Pavel erau aproape de neimaginat. Răstignit?
Astăzi facem o grimasă gândindu-ne la cuie înfipte în mâinile și picioarele oamenilor. Ne înfiorăm la o coroană de spini apăsată pe frunte, străpungând pielea, făcând sângele să curgă pe față. Și odată ce aceste acte violente au sfâșiat carnea și oasele, durerea crucificării abia începuse. Câteva ore mai târziu, mulți au sângerat; alții au murit asfixiați, în cele din urmă prea extenuați pentru a mai respira. Aceasta nu era doar moarte, ci tortură până la moarte.
Dar nu numai că era calculată pentru a amplifica și prelungi durerea fizică, ci era concepută, aproape psihotic sau diabolic, pentru a umili complet victima. Oroarea crucii nu era doar faptul că era concepută, ci și faptul că era făcută pentru a fi văzută. Nu era doar literalmente chinuitoare, ci și extrem de umilitoare.
Unii dintre noi ar putea găsi melodia „Vechea cruce” prea ușoară pentru greutatea din Vinerea Mare, dar al doilea vers din textul lui George Bennard din 1913 surprinde bine semnificația crucii în lumea antică: „emblema suferinței și a rușinii”.
Instrument pentru înjosire
În cartea sa Crucifixion, Martin Hengel prezintă exemple ale „atitudinii universal negative față de crucificare în antichitate”. Pe scurt, mult mai mult decât negativ, întregul spectacol al „stâlpului infam” sau al „copacului rușinii” era atât de ofensator, atât de josnic, încât era obscen în conversațiile politicoase. Hengel observă „utilizarea lui crux (cruce) ca o batjocură vulgară în rândul claselor inferioare”. Cei cuviincioși nu se coborau la un subiect atât de groaznic nici în conversații, nici în scris, ceea ce explică „aversiunea profundă față de cea mai crudă dintre pedepse în lumea literară”. Puțini scriitori antici au îndrăznit să ofere detaliile răstignirii pe care le găsim în cele patru Evanghelii.
În secolul dinaintea lui Hristos, Cicero (106-43 î.Hr.) numea crucificarea „cea mai crudă și mai dezgustătoare pedeapsă”. Istoricul Josephus Flavius (cca. 37-100 d.Hr.) s-a referit la ea ca fiind „cea mai oribilă dintre morți”. Celsus, un adversar al creștinismului timpuriu din secolul al II-lea, a întrebat retoric despre un Hristos răstignit: „Ce bătrână beată, care spune povești pentru a adormi un copil mic, nu s-ar rușina să mormăie asemenea lucruri absurde?”. Un Mesia răstignit nu era numai absurd. Era și rușinos.
În Palestina secolului I, contemporanii lui Isus erau bântuiți de spectacolul regulat al crucificărilor și de durerea și rușinea lor vizibilă. La această umilință se adăuga faptul că știau din Scriptură despre blestemul lui Dumnezeu, care se abătea asupra oricărei persoane spânzurate pe lemn (Deuteronom 21:22-23). Este de mirare, atunci, că Pavel vorbea despre un Mesia răstignit ca despre o nebunie totală, o nebunie curată, printre necredincioșii din vremea sa (1 Corinteni 1:18)? Onoarea lui Mesia și rușinea răstignirii făceau ca ideea să fie absurdă și dezgustătoare, contradictorie și jignitoare, aberantă și rușinoasă.
Și totuși, tocmai rușinea publică a crucii – mai degrabă decât durerea la care am fi înclinați să ne gândim mai întâi – este cea pe care cartea Evrei o menționează în punctul culminant al galeriei eroilor credinței: „Pentru bucuria care era pusă înaintea Lui [Isus] a îndurat crucea, disprețuind rușinea” (Evrei 12:2).
Purtarea crucii
Această rușine zdrobitoare a răstignirii oferă un punct de vedere în Vinerea Mare pe care puțini îl subliniază astăzi. Teologii au vorbit adesea despre ascultarea activă a lui Hristos în viață și despre ascultarea pasivă în moarte. S-ar putea să găsim un ajutor în această distincție, dar pasivitatea nu este accentul din Evrei 12:2.
Imaginea din Evrei 12 este izbitor de activă – neliniștitor de activă. Am putea chiar să o numim atletică: o cursă care trebuie alergată, înconjurată de spectatori și cu un premiu care trebuie revendicat la final. Purtarea crucii de către Isus în versetul 2 este paralelă cu alergarea cursei din versetul 1, în care „a termina” înseamnă în esență „a îndeplini”.
Asta a făcut Isus „disprețuind rușinea” la Calvar! După cum comentează David deSilva, a disprețui rușinea copleșitoare și paralizantă a crucii „presupune mai mult decât pur și simplu să suporte experiența rușinii, în loc să se ferească de ea”. Mai degrabă, atunci când Isus a disprețuit rușinea crucii, a disprețuit-o și s-a hotărât să o depășească. El a înfruntat-o. A privit în ochi rușinea care se profila și a ignorat ceea ce ar fi fost bariera finală pentru alți oameni.
Dar simplul fapt de a se ști nevinovat nu ar fi fost suficient împotriva suferinței extreme și a rușinii crucii. Rezistența până la capăt cerea mai mult. Cartea Evrei, în mod memorabil, ne spune că a îndurat „pentru bucuria care-i era pusă înainte”. Dar, mai exact, ce bucurie ar fi putut fi aceea? Ce răsplată ar fi putut fi suficient de puternică pentru a-L motiva să continue pentru a termina această cursă, cu însăși emblema suferinței și a rușinii stându-I în cale?
Ce anticipare a bucuriei sau a bucuriilor ar fi putut să-L facă să îndure crucea?
Bucuros să fie zdrobit
Evanghelia după Ioan, scrisă de cel mai apropiat ucenic al lui Iisus, ne oferă cea mai bună imagine a minții și a inimii Sale în timp ce se pregătea pentru cruce. Două pasaje specifice, printre altele, vorbesc despre substanța și nuanțele bucuriei Sale, în timp ce Își însușea și îmbrățișa crucea în orele premergătoare sacrificiului Său.
Primul pasaj este Ioan 12:27-33, ce surprinde întâmplări care s-au petrecut imediat după intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim. Anterior, Isus spusese că „ceasul Său” nu venise încă (Ioan 2:4; 7:30; 8:20). Acum, El recunoaște că a sosit:
„Acum sufletul meu este tulburat. Și ce voi spune? ,Tată, mântuiește-mă din ceasul acesta’? Dar pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, slăvește Numele Tău”. Atunci s-a auzit un glas din cer: „L-am proslăvit și-L voi proslăvi iarăși.” (Ioan 12:27-28)
Indiferent ce descoperim din bucuria lui Isus, ea nu va fi lipsită de tulburare. De trei ori în aceste capitole culminante, citim despre faptul că a fost tulburat (Ioan 11:33; 12:27; 13:21). Dar prezența zbuciumului interior nu înseamnă absența bucuriei. De fapt, realitatea acestui tumult demonstrează profunzimea și puterea bucuriei Sale de a continua alergarea în ciuda tulburării, mai degrabă decât să fugă de ea.
Aici găsim o primă sursă a bucuriei sale: gloria Tatălui Său. Atunci când Isus acceptă sosirea ceasului Său, aceasta este prima motivație pe care o verbalizează. El a trăit pentru gloria Tatălui Său, nu pentru a Sa (Ioan 8:50), iar acum, când crucea se apropie cu repeziciune, Se roagă mai întâi pentru aceasta și primește un răspuns imediat din ceruri: „L-am glorificat [în viața Ta] și îl voi glorifica din nou [în și prin cruce]”.
Urmează o a doua bucurie: ceea ce crucea va realiza asupra vrăjmașului străvechi. „Acum este judecata acestei lumi; acum va fi alungat conducătorul acestei lumi” (Ioan 12:31). Satana, pe care Pavel îl va numi „dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:4) și „prințul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2), va fi detronat în mod definitiv ca „stăpânitor al acestei lumii”, iar Isus va experimenta bucuria de a-l înlătura și de a fi instrumentul Tatălui Său pentru a „dezarma stăpânirile și autoritățile și a le face de rușine, triumfând asupra lor prin cruce” (Coloseni 2:15). Copacul rușinii, în scurtă vreme, avea să-l rușineze pe vrăjmaș.
Isus menționează apoi o a treia bucurie: salvarea poporului Său. „Și Eu, când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toți oamenii” (Ioan 12:32). El va fi înălțat de pe pământ – mai întâi prin faptul că va fi înălțat pe cruce, după cum adaugă imediat Ioan (Ioan 12:33). Nu vă înșelați, „bucuria pusă înaintea Lui” era bucuria iubirii. El venise să mântuiască (Ioan 12:47) iar joi seara avea să spele picioarele ucenicilor Săi pentru a le arăta dragostea care L-a trimis la cruce: „Pentru că îi iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1).
Bucuria mea în ei
Cel de-al doilea pasaj – rugăciunea de mare preot a lui Isus din Ioan 17, chiar în noaptea în care S-a dat pe Sine însuși – reia două dintre bucuriile deja prezentate și adaugă încă o „bucurie pusă înaintea Lui” care ne aduce înapoi la Evrei 12.
În primul rând, Isus Se roagă în mod explicit pentru împărtășirea propriei sale bucurii, și aceasta (din nou) ca expresie a iubirii Sale pentru ucenici: „Spun aceste lucruri în timp ce sunt încă în lume, pentru ca să aibă în ei bucuria Mea deplină” (Ioan 17:13). Bucuria lui Isus – suficient de profundă, de densă, de bogată pentru a-L purta chiar până la cruce – nu va fi doar a Lui, ci o va da și poporului Său, atât prin cuvintele Sale, cât și prin sacrificiul Lui: „V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină”(Ioan 15:11).
În al doilea rând, Isus Se roagă, de asemenea, în Ioan 17, anticipând gloria Tatălui Său. El Își amintește că viața Sa a fost dedicată gloriei Tatălui Său, pentru a face cunoscut Numele Său (Ioan 17:4, 6, 26). Dar acum, în rugăciunea de consacrare și în ultima Sa seară înainte de suferință și rușine, El se roagă, în al treilea rând, pentru propria Sa înălțare:
„Tată, a sosit ceasul; proslăvește pe Fiul Tău ca Fiul să Te proslăvească pe Tine. . . . Acum, Tată, proslăvește-Mă la Tine Însuți cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. (Ioan 17:1, 5; vezi și versetul 24)
Dacă nu înțelegem sfințenia absolută a lui Hristos și a acestui moment, vom înțelege greșit această bucurie culminantă: întoarcerea la Tatăl Său și ocuparea locului, cu lucrarea Sa împlinită, pe tronul universului. Bucuria de a fi întronat în ceruri – glorificat – la dreapta Tatălui Său, nu va veni altfel decât prin și datorită crucii. Iar înălțarea și întronarea Lui vor însemna nu doar onoare personală, ci și apropiere personală de Dumnezeu. „La dreapta” este sediul atât al onoarei, cât și al apropierii de Tatăl Său. El a vrut nu numai să aibă tronul, ci să Îl aibă din nou pe Tatăl Său.
Această exaltare viitoare și această apropiere este bucuria specială, printre altele, la care face referire Evrei 12:2: „Pentru bucuria care era pusă înaintea Lui [Isus] a îndurat crucea, disprețuind rușinea, și a șezut la dreapta tronului lui Dumnezeu”.
Gustul anticipat al gloriei – și al bucuriei
Ne întoarcem, așadar, la onoarea care a biruit „copacul rușinii”. Vinerea Mare ne vorbește despre războiul cosmic dintre onoare și rușine. La cruce, acea emblemă obscenă a rușinii, Dumnezeu a ales ceea ce este nebun în lume pentru a-i face de rușine pe cei înțelepți; Dumnezeu a ales ceea ce este slab în lume pentru a-i face de rușine pe cei puternici; Dumnezeu a ales ceea ce este josnic și disprețuit în lume, chiar lucrurile care nu sunt, pentru a nimici lucrurile care sunt, pentru ca nici o ființă umană să nu se laude în fața lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:27-29)
Vinerea Mare este marea răsturnare de situație. Umilința totală și rușinea inimaginabilă i-ar fi împiedicat pe cei slabi să aleagă Calvarul. Dar Isus a făcut-o, pentru bucurie. Chiar și așa de oribil cum a fost, i-a plăcut. Cunoscându-Și nevinovăția, a anticipat bucuria de a-L glorifica pe Tatăl Său, de a-l învinge pe Satana și de a-Și salva poporul din iubire, iar aceste bucurii puse înaintea Lui s-au unit în întoarcerea Sa victorioasă alături de Tatăl Său, acum ca Dumnezeu-om înălțat.
Așa cum profețise Isaia cu șapte secole înainte: „va vedea rodul muncii sufletului Lui și Se va bucura” (Isaia 53:11). În agonia și umilirea din Vinerea Mare, El a văzut. A văzut bucuria pusă înaintea Lui, a început să o guste și a fost suficient de mulțumit pentru a suporta totul.
Chiar și moartea pe o cruce.
Sursa: Desiring God