Douăzeci și cinci de ani. Trei sute de luni. O mie trei sute de săptămâni. Nouă mii o sută douăzeci și cinci de zile. Atât a așteptat Avraam între momentul în care a auzit promisiunea lui Dumnezeu și cel în care și-a ținut fiul în brațe (Geneza 12:4, 21:5).
Acum putem citi capitolele 12 la 21 din Geneza dintr-o singură suflare. Totuși Avraam și Sara le-au trăit zi de zi, dimineață după dimineață, timp de nouă mii de zile și chiar mai mult. De trei ori ni se spune că Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam pentru a-i reînnoi promisiunea (Geneza 15:5, 17:16, 18:10). În rest, el și Sara au purtat în inimă promisiunea trecută într-un prezent tăcut, așteptând cu mâinile deschise și cu un pântec gol.
Avraam a fost un om al așteptării, credința lui a fost una răbdătoare. În timp ce vârsta de șaptezeci de ani a devenit optzeci și apoi nouăzeci, el a așteptat. În timp ce s-a mutat din Haran în Canaan, apoi în Egipt și înapoi, a așteptat. În timp ce trupul i s-a slăbit și soția sa a început să capete fire albe, el a așteptat.
Dumnezeu putea să-l trimită pe Isaac mai devreme sau să îi spună mai târziu lui Avraam de intențiile Lui cu privire la fiul său. În schimb, l-a trimis pe Avraam în pustia așteptării timp de douăzeci și cinci de ani. Așteptarea a făcut parte din planul bun al lui Dumnezeu pentru Avraam. Și pentru noi este la fel.
Așteaptă-L pe Domnul
Poate că, asemenea lui David, ne aflăm într-o groapă spirituală sau relațională, așteptând ca Dumnezeu să ne scoată de acolo (Psalmul 40:1,2). Sau poate că, asemenea lui Ieremia, zăbovim în ruinele făcute de noi înșine, așteptând ca Dumnezeu să ne salveze și să ne răscumpere (Plângerile lui Ieremia 3:25,26). Sau poate, asemenea lui Isaia, pășim înaintea feței ascunse a lui Dumnezeu, așteptând să-L vedem din nou (Isaia 8:17).
Oricum ar fi, am cerut, dar încă nu am primit. Am căutat, dar încă nu am găsit. Am bătut, dar încă nu am primit răspuns (Matei 7:7,8). Dumnezeu a promis, noi ne-am rugat și totuși, așteptăm.
Între timp, întrebările se pot înmulți, așa cum este și în cazul lui Asaf: „Va lepăda Domnul pentru totdeauna? Şi nu va mai fi El binevoitor? S-a isprăvit bunătatea Lui pe vecie? S-a dus făgăduinţa Lui pentru totdeauna? A uitat Dumnezeu să aibă milă? Şi-a tras El, în mânia Lui, înapoi îndurarea?” (Psalmul 77:7-9)
Când orele se scurg și soarele refuză să răsară, inima care așteaptă aproape se frânge. Totuși, nu se frânge, cel puțin nu atunci când te ții strâns de promisiunile lui Dumnezeu. Așa cum au descoperit mulți sfinți, Dumnezeu știe să facă ca râurile să curgă prin pustia așteptării, reîmprospătând zilnic cele mai uscate speranțe ale noastre. Citim că Avraam „s-a întărit în credință” pe măsură ce anii fără un moștenitor treceau (Romani 4:20). La fel putem face și noi, dacă știm unde să privim în timpul așteptării. Nu ne uităm la viața noastră stearpă, ci spre Dumnezeu, înapoi la credincioșia Lui, înainte spre promisiunea Lui și jos, pe calea Lui.
Privește în sus, spre Dumnezeu
Pentru mulți, cea mai mare durere a așteptării vine din sentimentul că Dumnezeu, care odată părea atât de aproape, acum se simte atât de departe. Ne putem surprinde spunând, asemenea lui David: „Până când, Doamne, mă vei uita neîncetat? Până când Îţi vei ascunde Faţa de mine?” (Psalmul 13:1). Cerurile, care odată erau o fereastră spre Dumnezeu, par acum mai degrabă un zid.
Totuși, remarcabil este că psalmiștii și profeții Israelului nu au considerat simțirea absenței lui Dumnezeu un motiv să se îndepărteze de El. În așteptarea lor, și-au păstrat o postură orientată către Dumnezeu, cu ochii ridicați și rugăciunile înălțate către Cel pe care nu-L puteau vedea. Profetul Mica spune: “Eu însă voi privi spre Domnul, îmi voi pune nădejdea în Dumnezeul mântuirii mele, Dumnezeul meu mă va asculta.” (Mica 7:7)
Chiar dacă cerul pare negru ca plumbul și mut ca mormântul, totuși mă voi ruga lui Dumnezeu, singura mea speranță. Îmi voi ridica mâinile către El. Îi voi vărsa inima înaintea Lui (Psalmul 62:8).
Privește înapoi la credincioșia Lui
După ce privesc spre Dumnezeu pe care nu-L pot vedea, cei care așteaptă împlinirea promisiunilor privesc de obicei și înapoi, spre credincioșia pe care le-a arătat-o El în trecut. „Îmi aduc aminte de minunile Tale de odinioară” își spune Asaf (Psalmul 77:11). La fel, Ieremia răspunde la durerea sa, spunând: „iată ce mă face să mai trag nădejde” (Plângerile lui Ieremia 3:21). Când prezentul părea un pământ pustiu, ei căutau speranță în trecut.
Psalmul 89 oferă un exemplu remarcabil. Etan, psalmistul, se află într-un prezent disperat, reflectat în durerea versetelor 38 la 51. Totuși, chiar și în mijlocul acestei dureri, el petrece primele 37 de versete explorând răbdător binecuvântările din trecut. Înainte de a se plânge, își amintește: “Voi cânta dragostea credincioasă a Domnului, pentru totdeauna; Cu gura mea voi vesti credincioșia Ta tuturor generațiilor.” (Psalmul 89:1) Apoi se întoarce: spre exod, spre țara promisă, spre legământul cu David (Psalmul 89:9–10, 15–16, 19–37), fiecare un monument imuabil al credincioșiei neschimbate a lui Dumnezeu. Având în vedere suferința acută a lui Etan, Derek Kidner numește aceste prime 37 de versete „un miracol al autodisciplinei” (Psalms 73–150, 356).
Dumnezeu oferă încă astăzi acest miracol. Încă ia oameni ca noi, aplecați și abia capabili să-și ridice capul, și ne îndeamnă să privim înapoi. Ca Etan, urmărim căile străvechi. Ne amintim din nou minunile lui Dumnezeu de odinioară. Stăm alături de sarcini miraculoase și ape despărțite, un Hristos născut și o cruce purtată. Și în toate acestea, refuzăm să lăsăm durerea prezentă să stabilească limitele speranțelor noastre viitoare.
Privește înainte, spre promisiunea Lui
Având credincioșia trecută a lui Dumnezeu proaspăt în minte, putem îndrăzni să privim spre viitor cu speranță. Putem spune cu credință și curaj: „Așteaptă-L pe Domnul, sufletul meu așteaptă, și în Cuvântul Lui sper” (Psalmul 130:5). Promisiunea lui Dumnezeu nu mai pare un cuvânt gol sau o dorință fragilă.
Avraam ne arată aceeași orientare către promisiunea lui Dumnezeu în lunga sa așteptare: “Niciun necredincios nu l-a făcut să clatine credința în promisiunea lui Dumnezeu; dimpotrivă, el s-a întărit în credință, slăvind pe Dumnezeu și fiind pe deplin convins că Dumnezeu poate să împlinească ceea ce a promis.” (Romani 4:20–21)
Un sentiment vag al credincioșiei lui Dumnezeu nu era suficient pentru a-i susține credința lui Avraam: el s-a agățat de o promisiune concretă. Își amintea cum Dumnezeu i-a ridicat ochii spre cerul înstelat și i-a spus: „Așa va fi rodul tău” (Geneza 15:5). Avraam a prețuit fiecare literă a acestei promisiuni pe măsură ce anii treceau. A purtat promisiunea în buzunarul hainei, asemenea unui soldat departe de casă, aruncând priviri rapide de-a lungul zilei, sigur că într-o zi urmașii săi vor rivaliza cu cerul.
Găsesc promisiunile lui Dumnezeu un asemenea cămin în inima ta care așteaptă? Oricare ar fi nevoia ta, Dumnezeu a vorbit. Poate că nu ți-a promis darul anume pe care îl dorești, dar nu te-a lăsat fără promisiune. Mângâiere pentru cei fără alinare (Isaia 40:1), ajutor pentru neputincioși (Isaia 41:10), provizii pentru cei nevoiași (Filipeni 4:19), răspuns pentru cei care bat la ușă (Matei 7:7–8). Toate acestea și altele le promite poporului Său care așteaptă. Ca Avraam, întoarce-ți privirea de la propria slăbiciune și fixează ochii pe promisiunea lui Dumnezeu.
Privește în jos, la calea Lui
Am privit în sus, am privit înapoi, am privit înainte. Totuși, ne aflăm încă în pustia așteptării. Poate că ani liniștiți se întind înaintea noastră sau poate că așteptarea noastră este aproape de sfârșit. Oricum ar fi, avem astăzi de trăit. Și astăzi, așteptăm.
Am putea fi tentați să vedem viața ca pe ceva ce se află în viitor. Dar apoi auzim o rugăciune precum cea a lui David: “Învață-mă căile Tale, Doamne; Îndrumă-mă pe căile Tale. Călăuzește-mă în adevărul Tău și învață-mă, căci Tu ești Dumnezeul mântuirii mele;
în Tine aștept toată ziua.” (Psalmul 25:4–5)
David nu privea doar în sus, înapoi și înainte, ci și jos, spre calea pe care Dumnezeu o pregătise pentru el astăzi. „Doamne, învață-mă astăzi, călăuzește-mă astăzi, ajută-mă astăzi. Fie ca astăzi să fie marcat de ascultare prezentă, chiar în timp ce Te aștept.”
Astăzi poate părea un pustiu, o pagină goală, o paranteză între un trecut pierdut și un viitor mult așteptat. Dar astăzi, chiar astăzi, Dumnezeul care așteaptă are lucruri bune pentru tine de parcurs. Așadar, reamintește-ți promisiunile Lui și roagă-te. Fă-ți treaba și servește-ți familia. Iubește-ți aproapele și împărtășește Evanghelia. Și ai încredere că, într-o zi, vei cânta alături de Avraam și Sara, Moise și David, Etan și Ieremia: „Da, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi daţi de ruşine” (Psalmul 25:3).