Era coșmarul oricărui tată. Un coșmar care îl urmărea zi și noapte.
Câți ani fusese nevoit să privească această suferință? Câți ani înălțase rugăciuni? Câți ani se luptase fiul lui cu acest demon?
Simțea ceea ce niciun tată care își vede copilul suferind nu poate îndura să simtă: neputință.
Cât de repede trebuie să fi pornit la drum împreună cu fiul lui atunci când au ajuns la el primele vești glorioase? Până și ucenicii acestui Nazarinean aveau putere să scoată demoni? După atât de mult timp, gusta din nou un dar ceresc pe care aproape îl uitase: speranța.
A pornit la drum cu băiatul lui și i-a găsit pe ucenicii lui Isus la poalele unui munte înalt. Isus nu era acolo, dar orice mâini capabile să aducă vindecare erau binevenite. Ucenicii au început încrezători. Au vorbit ca niște oameni convinși că vor reuși, au mustrat duhul cu seriozitate și i-au asigurat pe toți cei de față că mai făcuseră asta înainte.
Prima încercare: nimic.
A doua încercare: nimic.
A treia încercare: nimic.
Eșec.
Broboane de sudoare le acopereau frunțile. Mulțimea a început să murmure. Cărturarii au început să se plângă, apoi să critice. S-a iscat o ceartă. Tatăl și fiul lui stăteau chiar în mijlocul furtunii.
Atunci L-au văzut cu toții. Mulțimea mare s-a mirat și a alergat să-L întâmpine. Un nou luptător intra în arenă: Campionul ucenicilor. Ce avea să se întâmple mai departe? Isus urma să-i învețe, și să ne învețe și pe noi, o lecție de neuitat despre credință.
Aduși înaintea Învățătorului
„De ce vă certați cu ei?”, întreabă Isus când ajunge acolo (Marcu 9:16).
Înainte ca altcineva să poată răspunde, tatăl nu se mai poate abține și strigă: „Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care este stăpânit de un duh mut. Oriunde îl apucă, îl trântește la pământ. Copilul face spume la gură, scrâșnește din dinți și rămâne țeapăn. M-am rugat de ucenicii Tăi să scoată duhul, și n-au putut.” (Marcu 9:17,18)
Hristos, care tocmai coborâse de pe înălțimile părtășiei cu Tatăl, cu Moise și cu Ilie, pe Muntele Schimbării la Față, deplânge această coborâre bruscă în îndoială, nesiguranță și neputință: „O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi? Aduceți-l la Mine.” (Marcu 9:19)
Mulțimea se dă la o parte, iar băiatul Îi este adus înainte. Când Îl vede pe Isus, duhul își manifestă și mai tare stăpânirea asupra lui. Copilul se zvârcolește, cade la pământ și se tăvălește, făcând spume la gură.
„Câtă vreme este de când îi vine așa?”, întreabă Domnul. Tatăl adună ani întregi de groază în câteva propoziții: „Din copilărie. Și de multe ori, duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar, dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.” (Marcu 9:21,22)
Fiul lui se afla pe un drum al distrugerii, chinuit de un demon. Ucenicii împreună cu toți ceilalți nu reușiseră să-l elibereze.
Tatăl imploră: „Dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.”
„Dacă poți…”
Isus este uimitor. În timp ce ochii tuturor sunt fixați asupra altor lucruri din această scenă, Isus îndreaptă atenția spre o problemă nevăzută.
Noi am fi tentați să ne concentrăm asupra disperării tatălui sau asupra copilului care se zvârcolește la pământ. Unii ar îndrepta privirea spre ucenicii nedumeriți, alții spre cărturarii încruntați sau spre mulțimea captivată.
Dar în timp ce acest tată disperat stă deasupra fiului său care tremură, Isus îndreaptă atenția deplin asupra credinței tatălui. Copilul face spume și se zguduie la pământ. Tatăl privește cu milă și disperare spre ultima lui speranță. Iar Isus răspunde oprindu-Se asupra formulării cererii lui. Tatăl a lăsat să-i scape ceva.
Citește din nou rugămintea lui: „Dar, dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.”
Ai observat problema? Isus o observă imediat. El îi repetă tatălui propriile cuvinte: „Dacă poți…!” (Marcu 9:23)
Acest tată, în tensiunea și agitația momentului, pare să facă o cerere smerită. Totuși, Isus descoperă în ea nesiguranță. El vede necredință. Tatăl amestecă respectul cu îndoiala, sinceritatea cu scepticismul, rugămintea cu neîncrederea. Sub stratul aparent frumos al cuvintelor, se ascunde un cuib de îndoieli.
Isus îl vede, pune mâna pe el și îl zdrobește. El nu acceptă niciun „dacă poți”. El poate. Întotdeauna poate.
Crezi lucrul acesta?
Ajută necredinței mele!
Cel puțin eu simt că mustrarea lui Isus mă atinge și pe mine.
Poate Dumnezeu să facă toate lucrurile? Desigur. Dar viața reală nu mă lasă să răspund doar în abstract sau să bifez răspunsuri corecte la un test de teologie. În general, cred că Dumnezeu poate face toate lucrurile.
Dar în mod concret?
Dar în acele situații aparent imposibile din propria mea viață sau, și mai greu, din viețile celor dragi? Am scăpat eu cu adevărat de mustrarea lui Isus?
Nu am renunțat și eu de multe ori la așteptarea credinței, la optimismul ei, la simplitatea ei copilărească, tocmai în acele locuri care mă dor cel mai mult? Rugăciunile acelea pe care am obosit să le mai rostesc. Situațiile acelea care par neschimbate. Prietenii sau membrii familiei despre care mă îndoiesc că Îl vor cunoaște vreodată pe Domnul sau că vor fi vindecați. Relațiile care par condamnate la spini, oricât aș încerca.
Speranța tânără îmbătrânește. Tatăl acesta văzuse multe lucruri, lucruri grele. La început, rugăciunile așteptau răspunsul imediat, schimbarea de după colț. Dar apoi au obosit. Au devenit mai aspre, mai reținute, mai „realiste”.
„Știu că poți, Doamne!” devine: „Dacă poți face ceva, ajută-ne.”
Știu că Îți aduc ceva imposibil, Doamne, așa că fă și Tu ce poți. Dacă ai putea măcar să mai ușurezi puțin simptomele, aș fi recunoscător. Avea tatăl acesta o credință defectuoasă sau o credință obosită?
Ani de zile privise gura plină de spume a fiului său, îl văzuse țeapăn, tăvălindu-se pe jos, trecuse prin clipe cumplite în care copilul lui fusese aruncat în foc sau în apă. Ani de zile. Nu era o necredință totală, după cum va mărturisi imediat (Marcu 9:24). Poate că își ajustase așteptările după ani de dezamăgiri. Poate încerca doar să-și țină deziluzia sub control. Poate credința lui slăbise. Poate privea la drumul lung din fața lui și își dădea seama că nu mai putea alerga.
„Dacă poți face ceva, fie-Ți milă de noi și ajută-ne.”
Cum gândește credința
Isus este uimitor. El nu doar repetă cuvintele tatălui, ci adaugă o explicație de neuitat:
„Dacă poți… Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!” (Marcu 9:23)
Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede. Necredința pune întrebări și apoi încearcă să limiteze aceste cuvinte. „Nu poate însemna chiar ce pare să însemne. Dar experiențele noastre? Dar rugăciunile fără răspuns? Dar copilul meu care se zvârcolește de ani de zile? Dar încercările eșuate ale ucenicilor? Ce vrea Isus să spună?”
El vrea să spună că toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede.
Deși nu toate lucrurile sunt garantate, nimic nu este în afara posibilului pentru cel care crede în El și în Tatăl Lui. Iar credința gândește în felul acesta. Credința știe că Dumnezeu nu este niciodată lipsit de putere, niciodată limitat, și că orice neputință, oriunde s-ar găsi ea, nu se află niciodată de partea Lui.
Și această credință crede că Dumnezeu nu este doar puternic, ci și binevoitor, gata să dea cu bucurie ceea ce Îi cerem prin credință. Toate lucrurile sunt posibile, iar noi putem privi cu speranță spre primirea lor, pentru că Dumnezeul nostru iubește să dea cu generozitate.
Credința spune: „El poate întotdeauna și El este de partea mea.”
Toate lucrurile sunt posibile
O, dacă ne-am pocăi de gândurile noastre mici despre Dumnezeu la fel de repede cum a făcut-o acest tată: „Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!»” (Marcu 9:24)
Tatăl trece de la a-I cere lui Isus ajutor pentru fiul său la a-I cere ajutor pentru el însuși. Îl urmează pe Isus în această schimbare de direcție: de la „Scoate demonul acesta din fiul meu!” la „Scoate îndoielile acestea din inima mea!”
El chiar crede. A venit până acolo și are o anumită încredere că Isus a mai scos demoni. Dar Îl roagă pe Hristos să se ocupe de cea mai mare problemă din acea scenă: lipsa lui de credință.
Cel mai mare obstacol în calea eliberării fiului său este necredința, nu simptomele asemănătoare epilepsiei, nu apăsarea demonică și nici vreo lipsă de putere sau de bunăvoință din partea lui Hristos.
După pocăința tatălui, Isus întâmpină suferința supranaturală cu o eliberare supranaturală, o chinuire de lungă durată cu o vindecare definitivă: „Duh mut și surd, îți poruncesc să ieși afară din copilul acesta și să nu mai intri în el.” (Marcu 9:25)
Ai început și tu să te rogi rugăciuni de tipul „dacă poți”? Sau, poate, ai încetat cu totul să te mai rogi? A hotărât inima ta că Hristos nu poate schimba criza aceasta? Relația aceasta? Dezastrul acesta care durează de ani întregi?
Nu te mai îndoi, drag credincios: toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede.