La începutul secolului al XXI-lea, „relevanța” a devenit cuvântul foarte la modă în creștinismul evanghelic occidental. Observând nevoia de a face Evanghelia mai atrăgătoare pentru tineri – despre care sondajele au arătat că părăseau credința într-un număr tot mai mare – pastorii, liderii bisericii și influencerii creștini au încercat să rebranduiască credința. Acesta a fost momentul în care cămășile în carouri și blugii au devenit uniforma neoficială a pastorului. A fost o muncă de marketing pentru a contura o credință mai puțin legalistă, mai prietenoasă cu preferințele culturale ale tinerilor, care să semene cât mai puțin cu religia prăfuită a bunicilor noștri.
Un creștinism care centrat pe relevanță își seamănă semințele propriei demodări. În loc să salveze sau să reînvie creștinismul, credința hipster îl aduce la nivelul mărfurilor de consum, volubil și trecător. Relevanța creștinismului se găsește acum în capacitatea sa de a fi validat în rândul „persoanelor cool”.
Urmărirea „relevanței” este obositoare și nesustenabilă
Este riscant să presupunem că adevărata relevanță înseamnă să ținem constant pasul cu tendințele și să ne conformăm întru totul culturii.
Această mentalitate presupune că nimeni nu ne va asculta, dacă nu suntem zgomotoși și avangardiști; nimeni nu ne va lua în serios, dacă nu suntem familiarizați cu cultura; și nimeni nu-L va găsi pe Isus interesant, dacă nu este prezentat astfel încât să se potrivească particularităților culturale. Dar acest tip de „relevanță” este definit în principal de singurul lucru pe care creștinismul îl confruntă cu hotărâre: impermanența. Lucrurile care sunt permanente nu sunt capricioase sau volubile sau la modă. Adevărata relevanță durează.
Unii oameni au rămas în biserici la modă în cea mai mare parte a ultimului deceniu, mulți alții s-au mutat la alte biserici (de obicei mai „old-school”), iar alții au părăsit creștinismul cu totul. Concluzia mea este că o biserică care i s-a părut super cool unui tânăr de 23 de ani poate să nu fie atrăgătoare pentru un altul, de 33 de ani. Pentru biserici, a imita ce este „cool” devine o misiune imposibilă. Înseamnă să investești energie în proiecte care vor eșua – atât pentru că este complet epuizant (cine poate ține pasul cu ritmul tendințelor?), cât și pentru că absoarbe energia pentru sarcinile mai importante.
Suntem adesea schimbați de cultura pe care încercăm să o imităm
Accentul excesiv pus pe acceptabilitatea culturală – indiferent de cultura în care vă aflați – duce inevitabil la compromisuri teologice. Acesta este punctul în care preocuparea excesivă a evanghelismului pentru imagine, condusă de pragmatism, poate duce la pierzanie. Predicarea pentru aplauze și clickuri duce aproape întotdeauna la distorsiuni teologice. Încercările de a împrieteni creștinismul cu politica oricărei audiențe pe care dorim să o impresionăm, duce în cele din urmă la o credință modelată de politică, mai degrabă decât la o politică modelată de credință.
Desigur, implicarea culturii în felul cum prezentăm Evanghelia este vitală: înțelegerea acesteia, diagnosticarea ei, aprecierea anumitor aspecte ale acesteia. Dar să nu fim naivi cu privire la riscuri. Puterea formativă a lumii noastre din ce în ce mai postcreștine, mediată digital, nu trebuie subestimată.
Suntem moștenitori, nu inventatori ai creștinismului
În cele din urmă, obsesia de relevanță a bisericii evanghelice – din care „creștinismul hipster” este doar o manifestare – provine din una dintre cele mai mari vulnerabilități ale sale: un prezent anistoric. Înțelegerea noastră cu privire la istoria creștină și tradiția bisericii este limitată (până la urmă, în ce fel sunt relevanți tipii care au trăit demult, ca Augustin, pentru nevoile cu totul unice ale milenialilor?!). Dar ignoranța trecutului îi face pe evanghelici susceptibili la orice fel de confuzie teologică și eclesiologică. În loc de continuitate cu trecutul bisericii, construind pe bazele istoriei creștine și administrarea cu bucurie a doctrinei și practicii primite, mulți sunt mai interesați de reinventarea constantă. Presupunerea este că fiecare nouă generație trebuie să „practice creștinismul” într-un mod proaspăt.
Cu siguranță contextualizarea este importantă, iar adaptarea la vremuri este necesară într-o oarecare măsură. Cu siguranță nu tot ce este transmis din generațiile anterioare merită păstrat. Dar observatorii seculari au dreptul să fie suspicioși când observă numărul mare de biserici care se prezintă ca noi, diferite și „out of the box”. Se observă că uneori bisericile sunt doar produse de consum care încearcă să se diferențieze pe o piață deja aglomerată – scheme antreprenoriale și trucuri pentru a vinde ceva experiență spirituală.
Vânzarea „creștinismului cool” nu funcționează
Poate fi tentant pentru pastorii și liderii creștini din zilele noastre să apeleze la noutățile culturale pentru a atrage oamenii pe băncile bisericii. Dar să nu uităm că, dacă credința la care atragem oamenii nu reflectă cu acuratețe credința pe care ne-a dat-o Isus – dacă biserica noastră atrăgătoare minimizează costul uceniciei (Luca 14:25–33), de exemplu – nu va fi o soluție durabilă și nu va aduce o credință transformatoare.
Toate bisericile cool, pastorii bine coafați și „noile moduri de a fi creștin” prezentate în ultimele două decenii nu au inversat tendința descendentă a afilierii creștine. Strategia „creștinismului 2.0” a credinței reimaginate, „relevante” nu a funcționat. Poate că o întoarcere la creștinismul 1.0 este ceea ce avem de fapt nevoie.
Mai bună decât insistența incomodă a „creștinismului cool” este încrederea liniștită a creștinismului autentic. Mai convingătoare decât orice pastor celebru este prezența constantă, angajată, la îndemână a unei biserici, care creează schimbări durabile în bine în vieți și comunități. O credință primită este mai demnă de încredere și mai transformatoare decât o credință reinventată.
Sursa: The Gospel Coalition