Fie că e vorba de un interviu de după meci cu un atlet creștin sau de o discuție obișnuită cu prietenii ori familia, cu toții am auzit — și probabil am rostit — expresia „Toată slava se cuvine lui Dumnezeu”. Punctul ei forte este că Îl aduce în prim-plan pe Dumnezeu și exprimă un adevăr esențial. Totuși, uneori, un punct slab al unei astfel de afirmații poate fi lipsa clarității: ce înseamnă, mai exact, să „Îl slăvești” pe Dumnezeu?
„A-L slăvi” pe Dumnezeu este în mod clar un subiect biblic — iar Scriptura nu este atât de vagă pe cât tindem noi, uneori, să fim în modul în care o înțelegem sau o trăim. Așadar, ce înseamnă să Îl slăvesc pe Dumnezeu și cum Îl pot slăvi eu însumi prin trăirea mea?
„A-L slăvi” pe Dumnezeu
Mai întâi, a‑L slăvi pe Dumnezeu nu înseamnă că noi, ca ființe create, Îi oferim ceva ce Îi lipsește sau ceva fără de care El nu ar fi deplin. Aceasta este o calificare esențială. Noi nu „Îl slăvim” pe Dumnezeu pentru că El este lipsit de slavă și ar avea nevoie de ajutorul nostru. Așa cum a predicat Pavel în Atena:
„Dumnezeul Care a făcut lumea și tot ce este în ea este Domnul cerului și al pământului; El nu locuiește în temple făcute de mâini și nu este slujit de mâini omenești, ca și când ar avea nevoie de ceva, El, Care dă tuturor viață, suflare și toate lucrurile.” (Fapte 17:24-25)
„Dumnezeu nevoiaș” este o contradicție în termeni. Singurul Dumnezeu adevărat, din plinătatea Sa infinită, a făcut lumea și tot ce este în ea. „Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea cu tot ce cuprinde ea.” (Psalmul 50:12). A-L slăvi nu înseamnă că adăugăm la valoarea Sa inerentă, că îi satisfacem vreo nevoie sau că Îl facem să pară mai bun decât este în realitate.
Atunci, cum îi dăm slavă? Textele biblice referitoare la a-I da slavă lui Dumnezeu și a-L glorifica oferă categorii coerente pentru ceea ce înseamnă (și, prin urmare, cum) să-I dăm slavă Dumnezeului nostru.
1. Cuvinte rostite cu voce tare
De departe, a-I da slavă lui Dumnezeu se referă cel mai adesea la cuvintele poporului său care îl admiră și îl laudă. Cuvintele noastre, rostite cu voce tare în lume, pentru ca alți oameni și îngeri să le audă, contează foarte mult în glorificarea lui Dumnezeu.
Când Petru a raportat despre convertirea neamurilor colegilor săi evrei creștini, aceștia „s-au liniștit și L-au glorificat pe Dumnezeu, zicând: „Așadar, Dumnezeu le-a dat și neevreilor pocăința care duce la viață!””(Fapte 11:18). Cu alte cuvinte, ei L-au slăvit pe Dumnezeu rostind cuvinte care Îl onorează pe Dumnezeu. În loc să facă din predica lui Petru sau din credința neamurilor principalul motiv de sărbătoare, ei L-au lăudat pe Dumnezeu Însuși.
O modalitate de a-L slăvi pe Dumnezeu prin cuvintele noastre este să-L recunoaștem cu voce tare ca sursă a faptelor Sale mărețe în lume. Oricât de rătăciți ar fi fost în opoziția lor față de Isus, liderii evrei au încercat să obțină o astfel de recunoaștere din partea orbului vindecat de Isus. „Dă glorie lui Dumnezeu!”, au spus ei, presupunând că Isus este un păcătos (Ioan 9:24). O vindecare autentică trebuie să fi venit de la Dumnezeu și nu de la Isus, au crezut ei. În mod similar, în Fapte 12, oamenii din Tir și Sidon l-au flatat pe Irod ca fiind divin, mai degrabă decât uman. Irod știa că acest lucru este o blasfemie, dar nu a recunoscut-o. „Deodată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse glorie lui Dumnezeu, și și-a dat suflarea, fiind mâncat de viermi.” (Fapte 12:23).
Un mod mai expresiv prin care folosim cuvintele pentru a-I da slavă lui Dumnezeu este să rostim laude pentru El sau să ne închinăm cu voce tare. Aceasta este, în esență, cea mai comună formă de „a da slavă” lui Dumnezeu în Scriptură. Poporul lui Dumnezeu îi dă slavă atunci când îl laudă cu voce tare (vezi Iosua 7:19; Psalmul 86:9; Isaia 42:12). Evanghelia după Luca, în special, asociază lauda verbală cu oferirea de glorie lui Dumnezeu (2:20; 5:25-26; 13:13; 17:18) — la fel ca viziunile lui Ioan din cartea Apocalipsa (4:9; 14:7; 16:9).
O modalitate concretă și puternică de a exprima lauda și închinarea este cântarea. „Cântați spre gloria Numelui Său! Faceți glorioasă cântarea Lui de laudă!” (Psalmul 66:2). Dumnezeu este glorificat în și prin poporul Său, prin cântările de închinare și prin strigătele lor de bucurie și laudă. (Isaia 44:23).
2. Fapte observabile
Deși a-I da slavă lui Dumnezeu prin cuvinte poate fi cel mai proeminent mod, glorificarea Sa prin fapte umane și acțiuni vizibile este la fel de importantă. În mod memorabil, în Predica de pe Munte, Isus spune să Îi dăm slavă Tatălui nostru prin faptele noastre bune, săvârșite în lume pentru ca alții să le vadă:
„Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să-L glorifice pe Tatăl vostru Care este în Ceruri.”(Matei 5:16)
Aici privitorii Îi dau slavă Tatălui prin cuvintele lor, care sunt inspirate de lumina pe care au văzut-o strălucind în acțiunile urmașilor lui Isus. Aceștia devin ecoul gloriei pe care faptele bune, ce Îl onorează pe Dumnezeu, o fac vizibilă. În mod uimitor, ei văd faptele noastre bune, dar nu ne dau slavă nouă, ci Tatălui nostru. Cuvintele și faptele noastre lucrează împreună pentru a-I da slavă lui Dumnezeu. La un moment dat, cuvintele noastre trebuie să dea sens faptelor noastre pentru ca ceilalți să ne vadă acționând, dar să dea slavă Tatălui nostru și nu nouă.
Pavel evidențiază, de asemenea, că Dumnezeu este slăvit prin faptele noastre observabile, prin trupurile noastre și prin trăirea noastră. El a recunoscut că transformarea lui este un motiv pentru ca alții să-L slăvească pe Dumnezeu luându-l ca exemplu. (Galateni 1:24). Pavel a vorbit despre speranța sa astfel: „potrivit cu așteptarea mea nerăbdătoare și speranța mea că nu voi fi făcut de rușine în nimic, ci, cu toată îndrăzneala, ca întotdeauna, Cristos va fi glorificat în trupul meu și acum, fie prin viața mea , fie prin moartea mea.” (Filipeni 1:20). De asemenea, el i-a îndemnat pe ceilalți creștini: „Glorificați-L deci pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:20) și „fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, faceți toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31). De asemenea, Petru scrie că faptele observabile ale poporului lui Hristos, în tandem cu cuvintele lor rostite cu voce tare, sunt esențiale pentru a da slavă lui Hristos (1 Petru 2:12; 4:11, 16).
3. Starea inimii
A treia și ultima categorie este cea mai profundă și mai semnificativă.
Psalmul 95 se desfășoară în aceeași secvență pe care am văzut-o aici: mai întâi, un accent pe gură (cuvinte, cântec, strigăte de bucurie, versetele 1-5), apoi pe postura trupului (aplecare, îngenunchere, versetele 6-7) și, în cele din urmă, pe inima problemei — inima umană și persoana interioară (versetele 8-10).
Reține: inima și afecțiunile sale nu sunt mai importante decât cuvintele și faptele noastre. Dumnezeu a creat cuvintele și faptele sincere și autentice pentru a fi expresiile clare și vizibile ale inimii noastre.
Viața noastră exterioară, exprimată prin cuvinte și fapte, reflectă viața interioară a persoanei, care izvorăște din inimă. A da slavă lui Dumnezeu implică întreaga persoană într-o anumită ordine: Afecțiunile inimii pentru Dumnezeu sunt bătăile inimii care îi dau slavă, iar cuvintele și faptele noastre fac vizibilă și audibilă inima care Îl glorifică.
Acest lucru include mișcările inimii pe care le-am putea percepe negativ, cum ar fi frica. Matei spune că, atunci când mulțimile au văzut autoritatea lui Isus, „s-au înfricoșat când au văzut lucrul acesta și L-au glorificat pe Dumnezeu, Cel Care a dat oamenilor o astfel de autoritate.” (Matei 9:8). Luca face, de asemenea, legătura: „Pe toți i-a cuprins frica și Îl glorificau pe Dumnezeu” (Luca 7:16). În Apocalipsa lui Ioan, cuceritorii cântă „cântarea lui Moise … și cântarea Mielului” și întreabă: „Cine nu se va teme, Doamne, și nu va glorifica numele Tău?” (Apocalipsa 15:3-4). O frică sfântă de Dumnezeu în inimă, exprimată în cuvinte, dă slavă Celui Atotputernic, care într-adevăr este demn de teamă.
Alături de frică vin mirarea și uimirea. „mulțimea a rămas uimită”, spune Matei, „văzând că muții vorbesc, cei schilozi se însănătoșesc, cei ologi umblă, iar cei orbi văd. Și L-au glorificat pe Dumnezeul lui Israel.” (Matei 15:31). „toți se minunau și Îl glorificau pe Dumnezeu, zicând: „N-am mai văzut niciodată așa ceva!””, scrie Marcu (Marcu 2:12). „Pe toți i-a cuprins uimirea”, relatează Luca, „Astăzi am văzut lucruri nemaiîntâlnite!” (Luca 5:26). Atunci când oamenii se minunează de puterea și bunătatea lui Dumnezeu, El primește glorie.
De asemenea, recunoștința din inimă Îl glorifică (Romani 1:21; Psalmul 86:12). Dar cea mai semnificativă dintre toate este bucuria inimii. În Faptele Apostolilor 13, predica de Sabat a lui Pavel este întâmpinată cu injurii din partea evreilor, iar Pavel însuși contraatacă spunând: „fiindcă voi îl respingeți și vă judecați astfel ca fiind nedemni de viața veșnică, iată că ne întoarcem spre neevrei” (Faptele Apostolilor 13:46). Și Luca adaugă: „Când au auzit neamurile lucrul acesta, s-au bucurat și au slăvit Cuvântul Domnului; și toți cei rânduiți pentru viața veșnică au crezut.” De asemenea Ioan în scena de închinare cosmică din Apocalipsa 19 aude: „Și din tron a ieșit un glas care zicea: «Lăudați-L pe Dumnezeul nostru, toți robii Lui, voi care vă temeți de El, mici și mari!»”… „Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm slavă.” Bucurându-ne în Dumnezeu și găsindu-ne plăcerea în El, Îi dăm slavă, arătând astfel că El este de dorit, plin de desfătare și vrednic de a fi iubit și lăudat.
Închinarea holistică
Ideea nu este să punem accent pe inimă în detrimentul gurii și al trupului. Dumnezeu ne-a creat pentru a le aduce pe toate trei împreună: Îl glorificăm pe Dumnezeu percepându-I măreția (cu ochii și urechile noastre), bucurându-ne și încântându-ne în mod corespunzător de El (în inimile noastre), lăudându-L (cu gura noastră, în cuvinte rostite cu voce tare și în cântate) și demonstrându-ne afecțiunea și lauda în trupurile noastre prin comportamentul și acțiunile potrivite.
Isaia 61:3 le îmbină pe cele trei într-un mod atât de frumos — inima, cuvintele și faptele —pentru a da slavă lui Dumnezeu: „să-i întăresc pe cei ce bocesc în Sion — să le dau coroană în loc de cenușă, uleiul bucuriei în locul bocetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiți „Stejari ai dreptății”, „O plantație a Domnului ”, ca să-I arate gloria.”
Bucuria plantată de Duhul Sfânt în inimă devine audibilă în lume prin cuvinte autentice de laudă, confirmate prin fapte neprihănite vizibile, trăite, asemănătoare stejarului — și toate acestea pentru ca Domnul nostru să fie glorificat.
În concluzie, trei categorii biblice care ne arată cum să-L slăvim pe Dumnezeul nostru: cuvintele, faptele și inima. Inima este centrală și esențială. Iar cuvintele noastre joacă un rol crucial: Ele exprimă în mod inteligibil sentimentele inimii noastre, astfel încât ceilalți să cunoască dragostea noastră față de Dumnezeu și să ni se poată alătura. Și fără fapte care să le însoțească, cuvintele noastre se pot dovedi curând goale.
Nici cuvintele singure, nici faptele singure, nici chiar inimile singure nu-L glorifică pe Dumnezeu pe deplin. El ne cheamă să reflectăm slava Sa prin întreaga persoană umană: în mod central, persoana interioară, cu cuvinte audibile și vieți vizibile care manifestă inima altfel necunoscută.