Când vine suferința, adesea ne oprim și ne rugăm lui Dumnezeu să ne ofere ceea ce avem nevoie pentru a trece prin ea cu demnitate.
O experiență de suferință, trăită în prezența și cu ajutorul lui Dumnezeu, ne poate pregăti pentru alte momente viitoare de încercare. Scriptura merge chiar mai departe și spune că, atunci când primim suferința într-un anumit fel, putem chiar să ne bucurăm din mijlocul ei. Nu am suferit la fel de mult ca mulți alții, dar am experimentat suficient ca să vreau să înțeleg cum este posibil acest lucru: cum putem găsi bucurie chiar în mijlocul suferinței. Ce fel de „filtru miraculos” am putea aplica zilelor cele mai grele ca să reacționăm astfel? Cum poate rădăcina bucuriei să încolțească și să înflorească pe solul întunecat și uscat al suferinței?
Unul dintre textele cele mai clare în această privință este Romani 5:3 și 4. Chiar dacă le-ai mai auzit de multe ori, citește-le din nou, dar lent, pentru a surprinde cu adevărat cât de surprinzătoare sunt: „Ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre, căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea.”
Cine din viața ta vorbește despre suferință în acest fel? Nu doar primim și tolerăm suferința când apare, ci ne bucurăm în mijlocul ei. Speranța noastră nu supraviețuiește suferinței, ci în mod ciudat, suferința întărește speranța. Suferința produce răbdare, răbdarea modelează caracterul, iar caracterul naște speranță. Experiența ta dureroasă a avut acest efect?
Înainte de a veni suferința
Suferința în sine nu poate genera speranță acolo unde aceasta nu există. Totuși, poate întări și perfecționa o speranță deja vie. Oricât de mult am suferi și oricât timp am îndura suferința, nimeni nu poate trece prin mijlocul ei cu adevărat fără o speranță reală și durabilă în Dumnezeu. Uită-te la versetele: “Prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre…” (Romani 5:2–3a)
Pentru ca suferința să întărească speranța, trebuie mai întâi să ne punem cea mai profundă și puternică speranță în Dumnezeu. Cei care se pot bucura chiar și în suferință o fac pentru că au deja o bază pe care să construiască. Ei se bucură deja în speranța slavei lui Dumnezeu.
Așadar, primul pas pentru a trece prin suferință cu demnitate este să murim față de încrederea noastră în noi înșine și să învățăm să ne bazăm pe Dumnezeu. Dacă suferința te face să te concentrezi mai mult pe lumea interioară, așa cum se întâmplă adesea, riști să cazi într-o spirală a disperării. Dacă, dimpotrivă, suferința îți ridică privirea spre Cineva care este mai presus de durerea ta, ea poate deveni o scară către curaj și bucurie mai mare. Scara poate fi grea și dureroasă, dar te poate purta pe un teren mai stabil și în câmpuri mai luminoase. Suferința nu te va ajuta dacă nu te înclini înaintea lui Dumnezeu.
Suferința produce răbdare
Toți putem înțelege cum speranța poate ajuta pe cineva să îndure suferința, dar apostolul Pavel nu se mulțumește doar cu supraviețuirea. El spune că suferința trebuie să întărească speranța și să aducă bucurie. Cum se întâmplă asta? În primul rând, arătându-ne cât de mult poate lucra Dumnezeu atunci când ajungem la capătul puterilor noastre.
O parte din greul suferinței este suspiciunea tăcută că nu vom reuși, că prețul este mai mare decât putem suporta, că ziua de mâine va fi ultima picătură. Dacă ai simțit asta, Pavel știe ce simți: „am fost apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile noastre, aşa că nici nu mai trăgeam nădejde de viaţă.” (2 Corinteni 1:8)
Aceasta nu sună a speranță. Nu sună a bucurie. Cum poate Dumnezeu să rescrie o sentință de moarte și să o transforme în viață? Următorul verset spune: „ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu, care înviază morţii.” (2 Corinteni 1:9)
Găsim speranță la capătul și dincolo de limitele noastre, la sfârșitul a tot ce putem face, spune și simți, dacă Îl găsim pe Dumnezeu acolo. Suferința produce speranță pentru că ne arată că putem face mai mult decât credem cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, suferința produce răbdare. Când ne sprijinim pe Dumnezeu, El ne întărește „cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare cu bucurie.” (Coloseni 1:11)
Răbdarea demonstrează caracterul
În al doilea rând, suferința întărește speranța prin faptul că ne arată cine suntem cu adevărat și ne modelează caracterul. Poate că nu ne place ceea ce descoperim. Credeam că suntem răbdători, până când mașina s-a stricat a treia oară într-un an. Credeam că suntem buni și blânzi, până când copilul nostru a avut o criză la culcare. Credeam că credința noastră este neclintită, până când soțul sau soția s-au îmbolnăvit, iar boala a continuat să revină. Suferința zguduie sufletul, scoate la suprafață păcatul și dezvăluie ce e mai rău în noi.
Dar, dacă Dumnezeu și-a început lucrarea în noi, suferința descoperă și hrănește totodată ce este mai bun, creat de El, în noi. Apostolul Petru descrie frumusețea și valoarea acestui proces dureros: „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,” (1 Petru 1:6–7)
Răbdarea creează un caracter dovedit. Perseverența noastră răbdătoare prin suferință, cu bucurie, arată că suntem reali, că nu mai suntem sufletul captivat de păcat din trecut, ci o creație nouă a lui Dumnezeu, pe care El promite să o aducă la împlinire. (Filipeni 1:6)
Caracterul naște speranță
Dacă am vedea că suntem autentici în Hristos, cum ne-ar influența asta viitorul? Dacă Regele cerului locuiește în noi, mijlocește pentru noi și promite să se întoarcă, viitorul nostru este luminos și sigur, indiferent cât de greu ni se pare prezentul. Cu alte cuvinte, caracterul naște speranță.
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic.” (Iacov 1:2–4)
Suferința cere răbdare și ne arată ce poate face Dumnezeu când noi ajungem la capătul puterilor. A îndura dificultățile alături de Dumnezeu ne arată ce se întâmplă în interiorul nostru, pe măsură ce El ne modelează treptat după slava Fiului Său. Astfel, prin suferință, descoperim cine suntem cu adevărat în Hristos. Cineva care nu am fi putut fi fără har.
Mai mult decât eliberare
În loc să ne rugăm doar ca Dumnezeu să ne păstreze speranța în suferință, putem începe să ne rugăm ca Dumnezeu să o construiască prin suferință, ca această perioadă întunecată să ne apropie mai mult de El și să ne facă mai încrezători în El. În loc să ne rugăm doar pentru vindecare și întoarcerea la starea anterioară, putem cere ca suferința să ne formeze și să ne conducă spre locul în care Dumnezeu vrea să ajungem.
Am învățat mai mult despre suferința trăită cu demnitate de la Vaneetha Risner decât de la oricine altcineva. Ea a suferit în mai multe feluri decât majoritatea oamenilor, diagnosticată fiind cu post-polio, a pierdut un fiu nou-născut din cauza unei erori medicale și, în mijlocul durerii și pierderii, a fost părăsită de soț. Și totuși, prin harul lui Dumnezeu, a trăit suferința cu mai multă bucurie decât mulți. Când o întâlnești, nu poți explica bucuria decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Despre puterea transformatoare a încercărilor sale, ea spune: „Am strigat către Dumnezeu să mă ajute să am încredere în El, să mă reconectez și să găsesc speranță în întunericul ce părea impenetrabil. Aveam nevoie de pace și nu o găseam nicăieri decât în Hristos. Atunci credința mea s-a schimbat radical. Am descoperit o pace și o speranță inexplicabilă, viața mea ușoară și fără griji nu mi-a oferit altceva decât plăcerea momentului. Dar suferința a început să producă ceva de nezdruncinat. Suferința este un catalizator care ne împinge într-o direcție sau alta. Nimeni nu iese din suferință neschimbat.” (Suffering Will Always Change You)
Suferința ne va schimba. Întrebarea este dacă ne va schimba în bine, apropiindu-ne de Isus și făcându-ne mai asemenea Lui. Cu siguranță, când vine suferința, ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie pentru a o primi, a o îndura și a supraviețui. Dar nu ne oprim aici. Cerem ca El să facă ceea ce a făcut mereu pentru Vaneetha: să facă din suferință un slujitor al păcii, speranței și bucuriei noastre în El.