M-am gândit la un text din Scriptură care m-a făcut să mă gândesc din nou la modul în care am căutat de obicei să împărtășesc Evanghelia cu alții în perioada Crăciunului.
„Căci, în timp ce noi eram neputincioși, Cristos a murit, la vremea potrivită, pentru cei lipsiți de evlavie. Într-adevăr, cu greu ar muri cineva pentru un om drept, deși pentru un om bun poate că ar îndrăzni cineva să moară. Însă Dumnezeu Și-a dovedit dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Cristos a murit pentru noi.” (Romani 5:6-8)
Aceasta este fraza care mi-a rămas în minte: „Dumnezeu își arată dragostea pentru noi”. Iar cuvântul din această frază care m-a prins în mod deosebit este „arată”. Dumnezeu își arată dragostea pentru noi.
Când vine vorba de dragoste, este o chestiune de a arăta și de a spune (și adesea în această ordine). Cunoaștem dragostea când o vedem și când o auzim. Cuvintele sunt o dimensiune esențială a modului în care ne arătăm dragostea, dar acțiunile noastre sunt cele care dovedesc adevărul cuvintelor noastre. Dragostea, ca și înțelepciunea, „se justifică prin faptele ei” (Matei 11:19). Dragostea, ca și credința, „dacă nu are fapte, este moartă” (Iacov 2:17).
Și asta este ceea ce m-a făcut să iau în considerare o schimbare în abordarea evanghelizării de Crăciun. Mă întreb dacă nu cumva am căutat să-i iubesc pe ceilalți cu prea multă vorbărie și nu cu destule fapte.
Prin asta cunoaștem dragostea
S-ar putea să recunoașteți în cuvintele mele ecoul unui alt pasaj:
„Prin aceasta am cunoscut dragostea: prin faptul că El Și-a dat viața pentru noi. Și noi deci suntem datori să ne dăm viața pentru frați. Dacă însă cineva are bunurile acestei lumi și-l vede pe fratele său în nevoi, dar își închide inima față de el, atunci cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu? Copilașilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci prin faptă și adevăr.” (1 Ioan 3:16-18)
Cunoaștem dragostea lui Dumnezeu pentru noi prin felul în care Isus și-a arătat cu generozitate dragostea față de noi. Iar modul în care Isus și-a arătat dragostea față de noi ne oferă un model profund pentru modul în care noi, creștinii, trebuie să ne arătăm dragostea unii față de alții.
Totuși, știm din exemplul holistic al lui Isus că nu trebuie doar să ne arătăm dragostea față de alți creștini. Isus ne spune că până și faptele noastre făcute din dragoste pentru alți creștini le vorbesc necredincioșilor: „Prin aceasta vor cunoaște toți oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” – dragoste pe care o pot vedea (Ioan 13:35).
Bântuit de Crăciunul trecut
Acum, motivul pentru care mă gândesc la toate acestea în contextul Crăciunului este pentru că acesta este un moment anual în care atenția colectivă a culturii noastre este atrasă într-un fel sau altul spre Isus. În Occidentul din ce în ce mai mult post-creștin, oamenii au ideea generală că esența Crăciunului este dragostea. Ei au această noțiune pentru că este un ecou al poveștii antice, care încă reverberează în civilizația occidentală.
„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce sunt sub Lege, pentru ca noi să primim înfierea.” (Galateni 4:4-5)
Chiar dacă mulți înțeleg greșit, ignoră sau resping acest ecou, de multe ori, aceștia privesc Crăciunul ca fiind despre dragostea răscumpărătoare.
Putem auzi strigătele acestui ecou în multe dintre poveștile preferate ale culturii noastre cu tema Crăciunului, de la A Christmas Carol la How the Grinch Stole Christmas, în care suflete profund egoiste experimentează un fel de răscumpărare după o întâlnire cu o iubire transcendentă – adesea, precum Scrooge, o iubire milostivă. Lor li se arată iubirea. Și, în urma acestei întâlniri, sunt transformate în suflete iubitoare care descoperă o bucurie mult mai mare decât au cunoscut vreodată în a-i socoti pe alții mai importanți decât ei înșiși. Aceste povești sunt bântuite de fantoma acelui Crăciun străvechi din trecut, când „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu” (Ioan 3:16).
Arată dragoste
Dacă punem toate acestea cap la cap, îmi vine în minte că sărbătoarea Crăciunul este un moment deosebit de emoționant pentru a arăta dragostea lui Hristos celor din afara bisericii.
Deci, ce ar putea însemna asta mai exact? Ei bine, în momentul în care scriu aceste rânduri, adică imediat după Halloween, nu sunt sigur cu exactitate. Pentru că, mai degrabă decât să planific un program, plănuiesc să țin ochii deschiși și, după cum mă conduce Domnul, să urmăresc nevoile. Iubirea creștină, așa cum spune John Piper, „este revărsarea bucuriei în Dumnezeu care răspunde cu bucurie nevoilor celorlalți” (Desiring God). Adesea, nu putem prevedea de ce vor avea nevoie oamenii, dar putem planifica să ne rezervăm ceva timp și bani, astfel încât, dacă apar nevoi, să existe canale practice prin care dragostea noastră să curgă pentru a le satisface. Iar experiența m-a învățat că, dacă sunt atent, rareori există o lipsă de nevoi de satisfăcut.
De-a lungul anilor, am participat, am coordonat și am condus nenumărate evenimente de Crăciun – servicii de închinare, concerte, petreceri, întâlniri de familie – concepute în mod intenționat pentru a prezenta mesajul Evangheliei necredincioșilor. Și nu regret că le-am vorbit despre dragostea lui Dumnezeu în Hristos. Este o modalitate de a le arăta dragostea lui Dumnezeu. Dar simt un oarecare regret că nu am acordat mai mult timp și energie pentru a arăta mai multor oameni dragostea lui Dumnezeu în Hristos prin fapte tangibile, personale. Așa că încerc să schimb acest lucru – să demonstrez adevărul cuvintelor mele prin acțiuni de iubire, căutând în mod intenționat și în rugăciune modalități de a arăta dragostea „în fapte și în adevăr” în acest an.