Fiecare dintre noi este, într-o măsură mai mare sau mai mică, greu de iubit. Păcatul ne împiedică pe toți, inclusiv pe cei mai maturi spiritual și ne tulbură inevitabil orice formă de dragoste pe care o trăim, aducând tensiune și suferință în relațiile noastre. Cu cât o relație de dragoste este mai profundă și mai statornică, fie că vorbim despre prietenie, căsnicie, creșterea copiilor sau slujire, cu atât efectele păcatului devin mai adânci și mai dureroase.
An după an, toți suntem greu de iubit și, în același timp, fiecare dintre noi este chemat să iubească pe cineva greu de iubit. Deși luptele noastre ne poat lua prin surprindere, ele nu-L surprind pe Dumnezeu și nici nu depășesc puterea Duhului Sfânt. Dimpotrivă, adesea tocmai prin cele mai dificile relații lucrează El cel mai profund în noi.
Un secret pentru relațiile dificile
Apostolul Pavel cunoștea bine dificultățile și complexitatea relațiilor tensionate, chiar și între credincioși. În Romani 14 și 15 el îi îndeamnă pe cei tari să-i iubească pe cei slabi, deși știe că nu le este ușor. În același fel, îi încurajează și pe cei slabi să-i iubească pe cei tari, deși știe că nici pentru ei nu este ușor.
În biserica din Roma se iviseră tensiuni în jurul unor teme sensibile, printre care și problema alimentelor pe care creștinii le puteau consuma. Unii se abțineau de la anumite mâncăruri din respect față de Hristos. Alții le consumau fără rețineri, din același respect față de Hristos (Romani 14:6). Pentru ambele tabere, era greu să-i iubească pe ceilalți. Erau ispitiți să se disprețuiască unii pe alții (Romani 14:3) și să se judece reciproc (Romani 14:13). Pavel le poruncește amândurora: „Așadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea și zidirea noastră” (Romani 14:19). El le spune să se prețuiască unii pe alții mai mult decât disputele privind lucruri secundare și să urmărească cu pasiune o pace tot mai adâncă și mai deplină, atât timp cât sunt uniți în ceea ce este cu adevărat esențial.
Întrebarea care mă preocupă în mod deosebit este: cum? Cum pot creștinii să stăruie în relații dificile și sensibile, mai ales în cadrul familiei? Pavel spune de mai multe ori că unul dintre secrete este speranța (Romani 15:4, 12, 13). Urmașii lui Hristos au mai multe resurse în relațiile dificile decât cei care nu cred, tocmai pentru că au speranță. Pavel încheie această parte a epistolei cu exact ceea ce avem cu toții nevoie: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde!” (Romani 15:13). O speranță autentică în Dumnezeu poartă în ea puterea de care avem nevoie ca să-i iubim pe cei greu de iubit.
Schimbă speranța cu adevărat ceva?
Ce schimbă, în mod concret, nădejdea în relațiile grele? Pavel explică această dinamică cu câteva capitole mai înainte în epistolă, unde leagă din nou pacea, bucuria și credința de speranță: „Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Romani 5:1,2)
Pentru că am crezut în Isus, avem pace. O pace care dă naștere nădejdii, iar această nădejde, ne face cei mai bucuroși dintre oameni și cei mai răbdători și perseverenți în dragoste.
Ceea ce credem cu adevărat că se va întâmpla după moarte schimbă radical felul în care trăim clipele de acum, mai ales pe cele dureroase și dificile. Dacă am crede cu adevărat că ne mai desparte doar puțină vreme de o veșnicie fără păcat, petrecută în prezența slavei lui Dumnezeu, cum am mai putea hrăni amărăciunea încă câteva săptămâni sau luni? Dacă am crede cu adevărat că Dumnezeu L-a dat pe propriul Său Fiu ca să ne aducă la El, cum am putea renunța tocmai atunci când dragostea devine grea? Dacă am crede cu adevărat că Dumnezeu ne-a iertat torentul nestăvilit al păcatelor noastre împotriva Lui, cum am mai putea fierbe în autocompătimire și mânie unii împotriva altora? Oricât de greu ni s-ar părea să stăruim în dragoste, fiecare a fost și mai greu de iubit și mult mai ușor de abandonat. Și totuși, Dumnezeu ne-a iubit și ne iubește. De aceea avem nădejde, și încă una fără margini. Tocmai împietrirea noastră, a scos la lumină adâncimea de nepătruns și revărsarea nesfârșită a dragostei Lui (Romani 5:8).
Omul lipsit de nădejde trăiește ca o corabie fără o cârmă care să o conducă, fără pânze care să o poarte, fără lest care să o stabilizeze și fără o ancoră care să o țină. În orice relație, el este purtat încoace și încolo de vânturile furtunoase ale dezamăgirii, conflictului și autocompătimirii. Dar noi ne punem nădejdea în Dumnezeu. Dacă această nădejde este reală, ea va începe, încetul cu încetul, să înlăture zidurile grele pe care păcatul le ridică între noi și dragoste.
Încercările nasc o speranță adevărată
Ce spune Pavel mai departe în Romani 5? „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre” (Romani 5:3). Inclusiv în relațiile noastre grele, frânte și tensionate. Noi nu suntem chemați doar să tolerăm sau să supraviețuim întâmplărilor care ne provoacă suferință, ci să ne bucurăm chiar în necazurile noastre. De ce? „Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5:3-5)
Suferința, trăită în Hristos, produce răbdare. Acea putere dată de har care ne ajută să rămânem statornici în credincioșie. Așa cum efortul dureros al exercițiului fizic dezvoltă rezistența trupului, tot astfel și efortul dureros cerut de anumite relații, de pildă, cu oamenii greu de iubit, formează în noi rezistență spirituală (1 Timotei 4:8). Prin această perseverență, Dumnezeu ne modelează încet, dar sigur, după chipul Fiului Său. Statornicia produce un caracter prelucrat. Și cu cât inima noastră ajunge să semene mai mult și mai deplin cu inima lui Dumnezeu, cu atât crește și nădejdea noastră în El. Avem siguranța că ne așteaptă lucruri mai mari și mai glorioase (Romani 8:18).
Așadar, relațiile dificile nu doar că ne fac mai asemănători cu Hristos, ci, tocmai prin aceasta, ne întăresc și convingerea că Îi aparținem și că vom petrece veșnicia împreună cu El. Oricât de tentați am fi să ne plângem de oamenii greu de iubit din viața noastră, Dumnezeu i-a așezat acolo ca mod în care să știm, în adâncul inimii, de autenticitatea credinței noastre, să vedem că este reală. Tensiunile inevitabile pe care le experimentăm în relațiile dintre noi sunt menite să descopere mai mult din dragostea lui Dumnezeu pentru noi și să aprindă și mai puternic dragostea noastră pentru El.
Umple-ți din nou izvorul
Poate că unii dintre noi se simt mai epuizați în relații pentru că izvorul nădejdii lor a început să sece. Rugăciunea și îndemnul meu pentru mine însumi sunt aceleași pe care Pavel le rostește și pentru noi: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde!” (Romani 15:13)
Dumnezeul nădejdii este El însuși nădejdea noastră. Noi nu tânjim după un viitor fără El. Orice strop de speranță pe care o avem există pentru că Îl avem pe El. Nădejdea în El aduce mulțumire în orice împrejurare și susține o pace durabilă între noi, chiar și acolo unde pacea este greu de păstrat. De aceea, ne rugăm simplu și stăruitor Dumnezeului nădejdii să umple din nou izvorul speranței noastre, până când vom fi plini de nădejde. O nădejde care va hrăni și mai multă bucurie, pace și o dragoste statornică.
De partea aceasta a cerului, vom obosi adesea în dragoste. În mod inevitabil, ne vor slăbi puterile când vom avea din nou de urcat panta abruptă a unui conflict relațional. Ne vom poticni, luați prin surprindere de lovitura unei noi jigniri venite prea de aproape. Va trebui să spunem, iar și iar: „Îmi cer iertare.” Pentru o vreme, va trebui să luptăm serios ca să iubim, dar nu pentru totdeauna. Ține această speranță aproape de inimă și ține-L aproape pe Dumnezeu, în timp ce îi iubești pe cei greu de iubit.