„Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul decât să te încrezi în om; mai bine să cauți un adăpost în Domnul decât să te încrezi în cei mari” (Psalmul 118:8–9)
Singurătatea nu e ceva ce ți-ai fi dorit.
Nu ai crezut niciodată că vei avea atât de puțini prieteni alături de tine — mai ales acum. Când ai cea mai mare nevoie, rămâi doar cu semne de întrebare. Încercările străpung cerul precum săgețile — singurătatea te înconjoară în întuneric. Unde au plecat cu toții?
Calea aceasta a singurătății nu-ți este străină.
Mulți dintre credincioși au parcurs această cale înaintea noastră. Moise în pustiu. Daniel în groapa cu lei. David pentru a înfrunta uriașul. Ilie pentru a-l confrunta pe Ahab. Ieremia într-o groapă. Mica pentru a rosti profeția sa. Samuel pentru a mustra un rege. Estera pentru a-și adresa cererea. Ioan Botezătorul în celula sa. Pavel pentru a fi judecat. Ștefan pentru a fi lapidat. Ioan pe insula Patmos. Sfinții au fost, și adesea încă sunt, obligați să accepte singurătatea. Și nimic nu se compară cu singurătatea resimțită de către Domnul nostru în drumul Său spre cruce.
Mulți dintre cei care sunt implicați în slujire cunosc sentimentul de singurătate. Cât de ușor pot conflictele din biserică să frângă inima până ce totul se transformă în cenușă. Ușa bisericii se deschide pentru unii și se închide pentru alții. Membrii vin și pleacă; uneori este greu să nu o iei personal. Durerea, furia și autocompătimirea se întrepătrund. Ne întrebăm: „Mulți oameni își trâmbițează bunătatea; dar cine poate găsi un om credincios?” (Proverbe 20:6). Strigăm: „Ajută-ne, Doamne, că nu mai este niciun om cucernic! Pentru că au pierit cei credincioși dintre fiii omului!”” (Psalmul 12:1). Ne simțim epuizați. Cum putem înfrunta toate acestea și continua să mergem înainte?
Viața poate fi plină de singurătate pentru un om al lui Dumnezeu. Nu permanent, ci în clipele care contează cel mai mult. Și asta este adesea lucrarea lui Dumnezeu. În momentele decisive, El îi lasă să guste singurătatea, chiar și atunci când cei mai devotați prieteni nu pot să le fie aproape. Chiar și cei mai apropiați tovarăși nu pot păși alături de noi în această clipă de încercare. Vine o zi în care Dumnezeu se va dovedi din nou suficient. Dependența de oameni este îndepărtată, ca omul lui Dumnezeu să poată găsi odihna adevărată la Mântuitorul său. Pavel ilustrează:
Însă Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca, prin mine, proclamarea Evangheliei să fie dusă la îndeplinire și toate națiunile s-o audă. Și am fost scăpat din gura leului! (2 Timotei 4:16-17)
Când leii pândesc și prietenii își iau rămas-bun, Domnul ne stă alături. Și gura leului este închisă.
Prietenia care slăbește sufletul
În singurătatea ta Dumnezeu acționează; încrede-te în El. El te întărește, te învață și te modelează. Așa cum omida trebuie să se retragă în întunericul coconului pentru a renaște, și tu vei ieși mai puternic, la un alt nivel.
Charles Spurgeon, care a cunoscut bine această „închisoare sfințită”, numește ceea ce face Dumnezeu în astfel de perioade „disciplina abandonului”. Dumnezeu ne formează prin schimbările oamenilor, trădările subtile sau iubirea neîmpărtășită. Vele pe care ne sprijineam se rup.
Ce face Dumnezeu? Ne învață lecții vitale — lecții pe care Spurgeon ne avertizează să nu le dăm uitării.
Privește înapoi la clipa aceea plină de curaj și, acum că ești înconjurat de prieteni buni, întreabă-te: poți să te încrezi în Dumnezeu acum așa cum o făceai atunci? Dacă da, arată prin faptele tale că poți merge înainte în ciuda dificultăților, fără să te bazezi doar pe ajutorul oamenilor. Disciplina singurătății nu trebuia să se risipească; ea te-a făcut mai puternic, pentru că ai fost obligat să mergi singur pe cale. Prietenia celor din jur poate fi mai degrabă o amăgire decât un câștig dacă nu mai poți lupta singur, așa cum făceai odinioară. Te-ai lăsat prins în dependența de sprijinul omenesc? Dacă da, amintește-ți zilele pline de curaj și lasă-le să îți ofere mustrare.
Legăturile de prietenie pot fi dăunătoare sufletului — dacă le acceptăm fără discernământ. Prietenia adevărată ar trebui să fie un sprijin orientat spre Dumnezeu. Dacă însă ne pierdem credința, iar curajul și încrederea în El depind de prieteni, puterea noastră se stinge și se ofilește treptat.
Dumnezeu este puterea noastră
Nu este această reflecție rezumată frumos în Psalmul 118? Acesta ar putea fi ultimul cântec pe care Isus l-a cântat înainte de patima Sa:
„Mai bine este să cauți un adăpost în Domnul decât să te încrezi în om; mai bine să cauți un adăpost în Domnul decât să te încrezi în cei mari.” (Psalmul 118:8–9)
Oamenii pot fi demni de încredere, dar Domnul nostru este întotdeauna cel mai bun sprijin. El este fortăreața și puterea noastră. El este neobosit, de neclintit, neabătut. Dar noi uităm. El a făcut atât de multe pentru noi. Astfel, Domnul nostru îndepărtează sprijinul omenesc și ne cheamă să ne încredem doar în puterea Lui. Cunoști acest drum solitar? Îl parcurgi acum? Ia aminte la lecția pe care acesta o are de oferit. Odihnește-te, ai încredere și așteaptă ca Dumnezeu să lucreze.
Zilele în care ne putem sprijini pe ajutorul lui Aaron și Hur sunt pline de revigorare. Strălucitoare sunt clipele când Ionatan ne stă alături. E bine să ai un tovarăș alături când cazi, căci el te poate ridica — dar nu și în astfel momente. Acestea sunt momente de încercare — cele mai prețioase momente, în cele din urmă. Aici, El formează soldați. Aici, El ne modelează și ne desăvârșește slujirea. Aici, El își arată puterea.