Din fericire pentru Isus, ucenicii erau acolo în acea zi pentru a oferi un ajutor în ceea ce privește relațiile publice.
S-au adunat și au conceput o întrebare: „Scuză-mă, Isus… Rabbi… . Ăăă, Stăpâne … știi că fariseii s-au simțit insultați când au auzit învățătura ta?”.
Isus nu dăduse primul pumn. Fariseii, activiști, urmând ideea că „curățirea nu este departe de a fi evlavie”, se plânseseră de mâinile nespălate ale ucenicilor. „De ce ucenicii Tăi încalcă tradiția bătrânilor? Căci ei nu-și spală mâinile înainte să mănânce pâine.” (Matei 15:2). Fără să clipească, Isus contraatacă cu răspunsul următor: „Dar voi de ce încălcați porunca lui Dumnezeu din cauza tradiției voastre?” (Matei 15:3).
Vedeți voi, unii farisei aveau un vicleșug religios, dându-i banii „lui Dumnezeu” în loc să îi dea părinților lor, așa cum le poruncise Dumnezeu. Isus îi demască:
Dumnezeu a poruncit: „Să-ți respecți tatăl și mama” și: „Cel ce-și vorbește de rău tatăl sau mama să fie pedepsit cu moartea”. Dar voi spuneți: „Dacă cineva spune tatălui său sau mamei sale: „Orice ajutor ai putea primi de la mine este deja închinat ca dar lui Dumnezeu, acela nu mai este dator să-și respecte tatăl sau mama”. Deci, de dragul tradiției voastre, ați anulat Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 15:4-7).
Îi prinde pe acești Sfinți Spălători de mâini cu garda jos. Isus își pune adversarii la colț:
„Ipocriților! Bine a profețit Isaia despre voi, când a zis: „Poporul acesta Mă onorează cu buzele,dar inima lui este departe de Mine! Degeaba însă Mi se închină ei, dând ca învățături niște porunci de-ale oamenilor!”” (Matei 15:7-9).
În cele din urmă, El cheamă poporul să numere până la zece:
„Isus a chemat mulțimea și a zis: „Ascultați și înțelegeți! Nu ceea ce intră în gură îl întinează pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea îl întinează pe om!” (Matei 15:10-11).
În timp ce fariseii ies furioși din ring, ucenicii, uimiți de finalul primei runde, îl întreabă pe Isus: „Știi că fariseii s-au simțit insultați când au auzit aceste cuvinte?” (Matei 15:12).
Mesia cel manierat
Dacă am fi fost acolo, îmi imaginez că cei mai mulți ar fi fost tentați să se întrebe ceva de genul acesta: „Oare își dă seama că a fost cam dur?” A fost aceasta într-adevăr cea mai convingătoare și potrivită manieră de a trata acel dezacord teologic?”
Și îmi imaginez cum ne-am fi așteptat ca un lider evlavios să răspundă preocupărilor noastre în felul următor: „Știți, aveți dreptate. Nu era nevoie să îi fac de râs în felul acesta. Nu era nevoie să atrag mulțimea la mine sau să-i atac cu profeția derutantă a lui Isaia sau să aplic cea de-a cincea poruncă atât de direct. Nu trebuia să mă opun tradițiilor lor atât de horărât. Aș fi putut să am mai mult raționament și să corectez mai puțin, și să nu spun lucrurilor pe nume.”
Dar Isus știe că discursul Său i-a ofensat pe farisei și totuși insistă. Și o face în mod proverbial: „Orice plantă pe care nu a sădit-o Tatăl Meu ceresc va fi smulsă. Lăsați-i! Sunt niște călăuze oarbe pentru cei orbi. Și dacă un orb călăuzește un alt orb, amândoi vor cădea în groapă.” (Matei 15:13-14). Ce vrea să spună?
Dezrădăcinarea sensibilității
În această situație tensionată, Isus se încrede în suveranitatea divină. Dacă nu sunt de la Tatăl Său — salvați de Tatăl, aleși de Tatăl — vor fi dezrădăcinați. Nu duritatea Sa este problema aici. Problema nu era ceea ce spunea (pentru că era exact ceea ce trebuia spus), ci modul în care ei răspundeau. Nu vântul era de vină, ci rădăcinile plantei.
Același cuvânt care i-a făcut să se poticnească ar fi putut să-i facă să se pocăiască. Aceeași flacără care arde pleava rafinează aurul; același vânt care pune la încercare stejarul dezrădăcinează buruienile. Femeia din scena următoare caută vindecare pentru fiica ei posedată de un demon și sfârșește prin a-L uimi pe Isus, deoarece rădăcinile ei rezistă la rafala umilitoare de a fi numită „câine” (Matei 15:21-28). Cu toate acestea, fariseii suflă în vânt. „Lăsați-i în pace”, spune Isus. Orbii îi duc pe orbi în gropi. Ei se vor pocăi sau se vor supăra, dar El va vorbi așa cum L-a învățat Tatăl Său, fără să-și piardă somnul din cauza mâniei lor.
Greșesc când cred că avem nevoie de astfel de bărbați asemenea lui Hristos, dispuși să vorbească deschis și să riște să provoace supărare? Isus, dacă ar fi astăzi pe pământ, ar dezrădăcina o mare parte din sensibilitatea noastră. Cuvintele sale ar fi citate cu dispreț pe internet. Multe plante fragile ar fi dezrădăcinate; ar fi ridicată o cruce corectă din punct de vedere politic. (Isaia 8:13; 1 Petru 2:7-8).
Agenții politeții
Mulți creștini din ziua de azi, inclusiv pastorii, trebuie să nu se teamă să mustre și să spună adevărul. Și, asemenea lui Isus, să rămână neclintiți atunci când nu sunt bine primiți. Vorbesc de principii, nu fac aplicații. Modul în care Isus acționează se confruntă cu spiritul epocii noastre prin învățătură:
• Dacă oamenii sunt jigniți, nu este o dovadă sigură că s-a comis un păcat.
• O astfel de ofensă nu este o dovadă că îți lipsește asemănarea cu Hristos.
• Uneori (chiar dacă rareori), nu doar că ni se permite să ne asumăm riscul de a ofensa pe cineva, ci suntem și îndreptățiți pentru aceasta.
Există o prăpastie largă între cetatea mângâierii și pustiul păcatului — o zonă de mustrare și corecție. Mulți profeți, apostoli, pastori și sfinți s-au adăpostit acolo în beneficiul ascultătorilor lor și, adesea, cu costuri mari pentru ei înșiși.
Dar dușmanul sufletelor noastre nu își dorește să vadă un om al lui Dumnezeu locuind acolo. El trimite adjuncți numiți „Politețe” și „Amabilitate” pentru ne prinde și evacua. La auzul mustrărilor legitime, chiar și cei mai blânzi oameni trebuie să fie arestați pentru acea simplitate a vorbirii. Acum, stăpânii „Limbă-ușoară” și „Ureche-gâdilată” consacră eufemismele, permițând păcatului să scape, în timp ce îi încătușează pe cei care se confruntă cu el. Dar Richard Baxter surprinde un răspuns curajos:
Când mustrările se dovedesc ele însele atât de ineficiente, încât sunt mai mult jigniți de mustrare decât de păcat, și ar prefera ca noi să încetăm mustrarea decât ca ei înșiși să înceteze să păcătuiască, cred că este timpul să ascuțim remediul. Căci ce altceva ar trebui să facem? A renunța la frații noștri considerându-i incurabili ar fi un act de cruzime, atâta timp cât mai sunt mijloace de folosit. (The Reformed Pastor, 4)
Haideți să ne revendicăm acest remediu atemporal. Aud o descriere a pastorilor de care avem nevoie astăzi atunci când Merry vorbește despre Gandalf cel Alb, acum înălțat: „A crescut, sau ceva de genul ăsta. El poate fi deopotrivă mai amabil și mai alarmant, mai vesel și mai solemn decât înainte, cred” (Two Towers, 590).
Ne complacem
Bărbații amabili pot fi influențați de această interdicție mai mult decât își imaginează. Unii se simt jigniți (adesea în numele altuia) și îl citează pe apostol cu o acuratețe perfectă: „spunând adevărul în dragoste” (Efeseni 4:15) și “corectându-i cu blândețe pe cei ce se împotrivesc” (2 Timotei 2:25). Aceste texte îl instruiesc pe creștin. Mulți dintre noi suntem de acord că dorim ca vorbirea noastră să ofere ajutor și nu să împiedice răspândirea Evangheliei și mântuirea sufletelor.
Dar aplicarea acestor texte trebuie să urmeze dictatele sfințeniei, nu ale simpatiei sau ale simțului nostru firesc. A vrut Pavel să arunce umbre asupra credibilității acelor săgeți de foc trase de oameni ca Moise, David, Ionatan, Ilie, Ezechiel, Ieremia, Ioan Botezătorul, Iuda, Iacov, Petru și Isus însuși? Sau luați-l pe Pavel însuși ca exemplu. Pe cei care insistă asupra circumciziei pentru a avea o poziție corectă față de Dumnezeu (subminând astfel Evanghelia și ruinând sufletele veșnice), el nu se mulțumește doar să-i acuze sau să-i provoace la o dezbatere atent moderată. În cel puțin un loc, el trage cu muniție mult mai puternică: „O, de s-ar tăia de tot cei ce vă tulbură!” (Galateni 5:11-12).
Personal. Direct. Ofensiv. Inspirat. Crucea are ofensa ei (Galateni 5:11).
Un discurs mai dur
Încerc pur și simplu să mut granița mai departe de orice presupunere că o vorbire cu adevărat evlavioasă este întotdeauna plăcută. Fără spini. Fără ascuțișuri. Fără folosirea sabiei cu două tăișuri. Doar arme Nerf. Ani de zile, ceea ce am considerat vorbirea dumnezeiască a fost calibrat mai mult de o lume trivială și iubitoare de păcat decât de un Duh gelos care urăște păcatul. Nu apreciam încă, așa cum scrie John Piper, că:
Uneori, cei care dorm spiritual trebuie să fie șocați. Dacă vrei ca ei să asculte ceea ce ai de spus, s-ar putea chiar să fie nevoie să-i sperii, să le atragi atenția. Isus este deosebit de bun la acest lucru.
A ofensa pe cel de lângă noi nu este principalul nostru scop, ca creștini. Dar sfințenia este. Slava lui Dumnezeu este. Fericirea veșnică pentru sufletele nemuritoare este. Lui Isus Îi păsa de mulțimi și nu voia ca acestea să fie înșelate. Lui Isus i-a păsat de ucenicii Săi și nu a vrut ca aceștia să fie înrobiți de tradiția omului sau de umbra fariseilor. Lui Isus i-a păsat și de farisei și nu ar fi vrut să îi lase să piară în tăcere. Îi păsa și de poruncile Tatălui Său și, vorbind, căuta gloria aceea care vine de la Dumnezeu, nu cea a oamenilor.
Oare noi suntem așa? Maniere care uneori mișună inutil prin biserici. Un duh al lui Eliab alungă zelul dumnezeiesc drept impertinență: „Îți cunosc eu mândria și răutatea inimii. Ai venit să vezi lupta”. Iar câțiva oameni serioși suspină odată cu David: „Cu ce am greșit acum? Nu pot nici măcar să vorbesc?” (1 Samuel 17:28-29).
Te-ai simțit vreodată ca David, înconjurat de Eliab? În predici, în grupuri mici, ei par să cunoască răutatea și înșelătoria. Cu toate acestea, presiunile vin din exterior și din interior. Baxter îl identifică pe Eliab al propriei noastre mândrii ca fiind complice la limpezirea asperităților:
Când Dumnezeu ne poruncește să ne iubim aproapele și să luptăm pentru el, acest păcat blestemat [mândria] controlează totul și condamnă cele mai sfinte porunci ale lui Dumnezeu și ne spune: „Ce! Vrei să-i faci pe oameni să creadă că ești nebun? Îi vei face să spună că ești un om mânios?”. (The Reformed Pastor, 125)
Cunosc bine această voce interioară, cea căreia îi pasă mai mult de ceea ce cred oamenii decât de ceea ce ne cere Domnul să facem. Atunci când mândria ne guvernează judecata, păcatul este tratat cu respect, cu atenție și apoi i se pun întrebări — întrebări nesfârșite — dar nu este confruntat direct. Cu toate acestea, știu că, atunci când ne pasă de cel de lângă noi (ceea ce se întâmplă prea rar), ne minunăm de înșelăciunea păcatului, de subtilitatea lui Satana. Cum am putea să nu spunem nimic? Dar ce se întâmplă cu Dumnezeu? Ce se întâmplă cu veșnicia? Ce se întâmplă cu sufletul nostru?
Redefinirea granițelor
Permiteți-mi să mă aventurez cu câteva aplicații. Celor care se simt jigniți la aproape fiecare cuvânt incomod, amintiți-vă de șirul de bărbați evlavioși care au vorbit în moduri și cu tonuri care ar fi provocat o consternare asemănătoare, dacă nu chiar mai mare. Rugați-vă ca Scriptura să vă guverneze sensibilitatea. Așa cum cere Spurgeon:
„Nu …fiți alarmați inutil cu privire la slujba noastră. Dați-ne doar destul spațiu de manevră pentru a lovi în dreapta și în stânga. Nu lăsați ca prietenii noștri să ne împovăreze. Fie că sunt prieteni sau dușmani, când trebuie să lovim pentru Dumnezeu și pentru adevărul Său, nu putem cruța pe oricine ne-ar putea sta în cale. În fața propriului nostru Stăpân stăm în picioare sau cădem.”
Iar nouă tuturor, Dumnezeu să ne dea harul de a urî păcatul mai mult decât mustrările pentru păcat, harul de a-L iubi pe Domnul Isus Hristos și sufletele oamenilor mai mult decât tratatul infernal al politeții nominale. „Mai bine o mustrare pe față decât o dragoste ascunsă! Rănile făcute de un prieten dovedesc credincioșie, dar sărutările unui dușman sunt exagerate.” (Proverbe 27:5-6).