„Când vine mândria, vine și rușinea, dar înțelepciunea este cu cei modești … Mândria merge înaintea distrugerii și un duh arogant merge înaintea căderii (Proverbe 11:2; 16:18).
Dacă ai încerca să ispitești un credincios, când ai considera momentul potrivit să acționezi? Când crezi că ai putea să ataci, încât acesta să își întoarcă fața de la Dumnezeu și să creadă, chiar și pentru o clipă, că păcatul ar putea să îi ofere împlinirea?
Chiar și Satan ar putea recunoaște, dacă ar fi capabil de sinceritate, că suntem cei mai vulnerabili imediat după o victorie semnificativă. John Newton a observat acest tipar tulburător — dezvăluind, totodată, ceva esențial — care se regăsește în viața marilor figuri spirituale din Scriptură:
Am remarcat că Satana a reușit să câștige cel mai mult teren împotriva slujitorilor Domnului tocmai după momente de biruință și binecuvântări majore; precum în cazurile lui Noe, Lot, David și Ezechia. Și am trăit asta de multe ori pe pielea mea. (Scrisorile lui John Newton, 175)
De câte ori n-am mai întâlnit această imagine? Dumnezeu își revarsă, pe neașteptate, ploaia de binecuvântări, iar omul răspunde nerecunoscător — cu o necredință năucitoare, păcătuind cu nerușinare.”
Desigur, ne așteptăm ca Satana să își facă apariția în mijlocul încercărilor și al necazurilor, să vâneze pe cei confuzi și răniți. Dar suntem pregătiți să apară și atunci când lucrurile merg neobișnuit de bine? Ar trebui să ne așteptăm și la asta.
Căderea în mijlocul triumfurilor
Când a căzut Noe? Ne amintim scena umilitoare: „Noe, om al pământului, a început să planteze o vie. A băut vin, s-a îmbătat și s-a dezbrăcat în cortul său.” (Geneza 9:20-21). Și când s-a întâmplat asta? Imediat după una dintre cele mai mari răscumpărări din istorie, când potopul puternic al lui Dumnezeu a nimicit toate familiile de pe pământ, cu excepția uneia.
„Noe a fost un om drept, integru în generația sa” (Geneza 6:9). El nu a căzut când Dumnezeu i-a cerut să facă ceva imposibil de greu. El nu a căzut când mulțimile au ignorat avertismentele lui și au batjocorit arca. El nu a căzut când au trecut patruzeci de zile și ei încă se aflau pe corabie, iar porumbelul s-a întors fără nimic în cioc. Nu, el a căzut tocmai în zilele în care a fost răzbunat și înălțat.
Când a căzut David? „La începutul anului, pe vremea când ieșeau regii la luptă…” (2 Samuel 11:1). Versetul vă poate suna familiar, chiar dacă nu ați avut niciodată intenția de a-l memora. David a trimis oameni destoinici la război, în timp ce el „ocupa” canapeaua. „ Într-o seară, regele s-a ridicat din patul său și se plimba pe acoperișul palatului. De pe acoperiș a văzut o femeie foarte plăcută la înfățișare, care se îmbăia” (2 Samuel 11:2). Apoi a chemat-o pe femeie, s-a culcat cu ea și i-a ucis soțul.
Și când s-a întâmplat totul? Chiar după ce David a plecat la război și a zdrobit armata siriană, nimicind zeci de mii de dușmani. (2 Samuel 10:18-19). El nu a căzut când Saul l-a defăimat în repetate rânduri și a încercat să-l omoare. El nu a căzut când fiul său Absalom l-a trădat și i-a furat tronul. Nu, el a căzut imediat după un moment de biruință.
Așa s-a întâmplat și cu Lot, care a căzut imediat după ce Dumnezeu l-a scos din sulf și din focul care cădea asupra Sodomei și Gomorei (Geneza 19:30-38). La fel s-a întâmplat și cu Ezechia, care a căzut imediat după ce Dumnezeu l-a vindecat pe rege când era pe punctul de a muri (2 Regi 20:12-19). Se pare că ispita vine adesea imediat după victorie — în momentele în care suntem liniștiți și lăsăm garda jos. Garrett Kell ne avertizează: „Dacă păcatul i-a sedus pe cel mai puternic om (Samson), pe cel mai înțelept om (Solomon) și pe omul după inima lui Dumnezeu (David), el te poate păcăli, copleși și învinge și pe tine”. În cuvintele lui Solomon, „Mândria merge înaintea distrugerii”, vedem că Satana e conștient de faptul că prăbușirea este cu atât mai cruntă și mai devastatoare atunci când ne prăbușim și cădem de pe culmile harului divin (vezi Proverbe 16:18).
O strategie de luptă pentru vremuri mai bune
Ai avut recent vreo revelație? A binecuvântat Dumnezeu slujirea din biserica sau cartierul tău? Răspunde Dumnezeu rugăciunilor tale? S-a întors în sfârșit la Domnul un membru al familiei? A primit restaurare vreo relație care a fost teribil de distrusă? Nu lăsa ca acest har să devină o scuză ca să renunți la luptă. Nu, „fiți treji și vegheați” (1 Petru 5:8). Dușmanul vostru încă pândește, poate e chiar mai aproape decât v-ați imagina, pândește acolo unde vede biruință.
Proverbe 3:5-8 prezintă un plan de luptă pentru a înfrunta mândria și complacerea, care pot răpi bucuria și binecuvântarea din zilele de birunință:
„Încrede-te în Domnul din toată inima ta
și nu te baza pe priceperea ta.
Recunoaște-L în toate căile tale,
iar El îți va netezi cărările.
Nu fi înțelept în ochii tăi;
teme-te de Domnul și îndepărtează-te de rău.
Aceasta va aduce vindecare trupului tău
și înviorare oaselor tale.”
Când Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor tale, amintește-ți că, în ultimă instanță, este lucrarea mâinilor Lui. Recunoaște-L în toate căile tale și respinge gândul că succesul tău dovedește înțelepciunea și puterea ta. Versetul următor pune în lumină acest lucru: „Onorează-L pe Domnul cu bunurile tale și cu primele roade din toată recolta ta!” (Proverbe 3:9). Ia tot ceea ce El te binecuvântează — în sănătate, în înțelegere spirituală, în căsătorie, în creșterea copiilor, în slujire — și găsește o modalitate de a-L cinsti cu acestea.
Și dacă tu, precum Noe, David, Lot sau Ezechia, ai căzut deja dintr-un loc de har în ispită, să știi că Dumnezeu își arată mila chiar și în fața celor mai mari căderi ale noastre. În aceeași scrisoare pastorală a lui Newton, chiar sub avertismentul de mai sus, bunul pastor spune:
Când am spus tot ce am putut despre abundența păcatului din noi, harul este și mai abundent în Isus. Nu putem fi atât de răi pe cât El este de bun. Puterea Lui se potrivește perfect cu slăbiciunea noastră; bogăția Lui cu sărăcia noastră; mila Lui cu mizeria noastră. Suntem josnici de unii singuri, dar suntem desăvârșiți în El. În noi înșine avem motive să fim umiliți, dar în El ne putem bucura. (Scrisorile lui John Newton, 176)