Istoria acestei lumi seamănă mult mai mult cu Stăpânul Inelelor decât cu Seinfeld, celebrul serial „despre nimic”. Sitcom-urile și reality show-urile moderne redau foarte puțin din realitatea profundă a existenței. În aceste lumi, Dumnezeu este alungat, îngerii nu există, iar demonii sunt reduși la niște caricaturi — niște monștri imaginari care se ascund sub pat.
Nu mai rămâne nici măcar o urmă din cele mai înalte idealuri ale omului — noblețea, eroismul, gloria, frumusețea sau adevărul. Înțelepciunea lor e ciudată, stranie. Sfințenia pare plictisitoare. Atât de multe dintre poveștile noastre nu conțin nimic destul de puternic încât să trezească uimirea sau adorarea, curajul sau bunătatea. Omul devine o ființă care trăiește doar pentru a râde pe jumătate, rătăcind din țărână în țărână, necreat și, în cele din urmă, lipsit de sens.
Când pășești în Pământul de Mijloc, intri într-o lume unde natura și supranaturalul coexistă — un tărâm al uriașilor și dragonilor, al legendelor și tradițiilor, al magiei și pădurilor întunecate, al profețiilor și blestemelor, al binelui și răului, al regatelor căzute și al celor ce se ridică. E o lume care trezește în tine dorul unei realități pierdute — sau poate niciodată cunoscute.
În conversațiile cu personajele lui Tolkien, viața cere vigilență, răsplătește vigilența și, chiar dacă unii mor înainte de izbânda finală, trăiesc cu o demnitate profundă.
Dar de ce trebuie ca totul să fie doar fantezie?
Nu-I așa că mulți sunt plictisiți de viață, dependenți de televizor pentru că tânjesc după o altă lume? Ochii se mișcă obosiți; sângele stă pe loc; chiar și tu vrei să schimbi canalul. Nemuritorule, te chinui să te ridici din pat în această viață, pentru că nu îți știi rolul în povestea pe care o trăiești.
O viață transfigurată
Cei mai mulți nu au ochi să vadă. Ceva mai măreț decât Stăpânul Inelelor se desfășoară aici și acum. Și totuși, mulți trăiesc ca și cum s-ar afla într-un episod din Seinfeld — o viață percepută ca un „spectacol despre nimic”. De ce?
„Dumnezeul veacului acestuia a orbit mințile necredincioșilor, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei gloriei lui Cristos, Care este chipul lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 4:4)
Ei nu pot percepe vestea bună — povestea glorioasă a lui Hristos, care își atinge punctul culminant în drama Săptămânii Sfinte.
Oh, dacă ai putea să te vezi trăind în ultimul paragraf al acestei povești aprige și neîmblânzite, scrisă de Dumnezeu, cum s-ar schimba viața ta? Ce ar mai rămâne neatins, netransfigurat?
Credința, care este „o convingere cu privire la lucrurile în care sperăm, o siguranță cu privire la lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1), ne descoperă adevărata realitate.
Credința ne cântă Hans Zimmer (n. tr. compozitorul coloanei sonore a filmului „Prințul Egiptului”) în urechi și ne luminează ochii la o poveste care dă speranță, viață veșnică și vindecare. O poveste care ne detronează, ne mustră, lovește în mândrie, iar apoi ne oferă libertate, iertare și însăși viața lui Dumnezeu, în Dumnezeu, cu Dumnezeu, pentru totdeauna. O poveste despre un Tată, un Fiu și un Duh, toți unul în dumnezeire, trei în Persoană, care au „conspirat” pentru a primi o rasă de creaturi căzute în propria lor isihie, extaz și comuniune. Un plan conceput înainte de vreme pentru a numi un popor neajutorat și fără speranță „fii și fiice”, „mireasă”, „comoara Sa prețioasă”.
Este adevărat că povestea Sa include dezastre de nedescris — întuneric, moarte și demoni. Dar acestea nu sunt mai puternice decât eroul Său, care îi strivește pe fiecare sub picioarele străpunse în timp ce merge pentru a extinde harul incomensurabil asupra păcătoșilor.
Două întorsături bruște
Pentru o clipă, întunericul a cuprins totul. Întregul neam al femeii, al lui Avraam și al lui David, se ținea doar de un fir de ață. Cum putea fi înfrânt atâta rău? Cerul părea tăcut, păcatul domnea nestingherit, Satana își făcea de cap, iar moartea își arăta rânjetul, încleștat de colți amenințători. Poporul legământului lui Dumnezeu părea uitat, abandonat. Unde erau profeții din vechime? Unde era Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov? Unde era acel moment dramatic al harului, acea întorsătură bruscă, șocantă și minunată în poveste, pe care Tolkien a numit-o eucatastrofă?
Apoi El a venit. La plinirea vremii și dincolo de orice așteptare, Fiul lui Dumnezeu, care stătea veșnic întronat la dreapta Tatălui, care a fost dintotdeauna cu Dumnezeu și era Dumnezeu, a luat trup omenesc. Divinitatea Însăși avea să fie un profet mai mare decât Moise, urmașul promis al Evei și al lui Avraam, regele din neamul lui David. El Însuși a pătruns în propria Sa poveste ca Dumnezeu-om, strălucirea slavei lui Dumnezeu, amprenta exactă a chipului Său (Evrei 1:3). Și ce avea să facă omul cu adevărata lumină, cu Creatorul omului venit ca Mântuitor al omului? Omul avea să-L omoare pe „Autorul vieții” (Fapte 3:15).
Pentru o clipă, din nou, întunericul a cuprins totul. Și apoi am ajuns la ea: viața, speranța, promisiunea care nu putea fi îngropată în mormânt. Trupul Său s-a trezit iarăși la viață. A înviat! Tolkien a denumit acest moment ca fiind izbucnirea bruscă a Bucuriei „dincolo de zidurile lumii” — sau ale mormântului:
„Nașterea lui Hristos este eucatastrofa istoriei omenirii. Învierea este eucatastrofa poveștii Întrupării. Această poveste începe și se termină în bucurie… Nicio altă poveste nu a stârnit vreodată o dorință mai mare de adevăr în inima oamenilor… Această poveste este plină de supremație și este adevărată. Arta a fost confirmată. Dumnezeu este Domnul îngerilor, al oamenilor și al elfilor. Legenda și istoria s-au întâlnit și s-au contopit.”
(Tolkien – On Fairy Stories)
Legenda și istoria, mitologia și realitatea, pământul și cerul s-au întâlnit și au fuzionat. Omul-Dumnezeu este viu și victorios — povestea răscumpărării punctată în exclamații. Craniul șarpelui fracturat, păcatul poporului său îngropat, cântecul asurzitor al cerului.
O poveste se va încheia, alta e pe cale să înceapă
În ce poveste trăiești? Tu și cu mine trăim într-o poveste scrisă de Dumnezeu, având ca protagonist pe Fiul lui Dumnezeu, care a trăit și a murit pentru a salva Biserica Sa, mireasa Sa, de păcat și moarte.
Dar toți vor vedea, în cele din urmă, adevărata sa slăvită venire, când cerurile nu-l vor mai ascunde, când Regele înviat va călări spre teritoriul Său cucerit și își va aduce sabia și mângâierea Lui. Armaghedon, iazul de foc, cerurile noi și pământul nou. O poveste se va încheia, alta e pe cale să înceapă.