Cum poate productivitatea să înrobească un suflet
Multe sunt piedicile în calea creșterii noastre spirituale. Greutățile se agață de noi și ne trag în jos, ori de câte ori este posibil, pentru a ne împiedica să alergăm (Evrei 12:1-2).
Cum arată aceste greutăți? Aspectul lor este variat și adesea subtil. Asumând rareori forma unui păcat evident, piedicile care ne țin pe loc pretind frecvent că sunt de mare valoare. E-mailuri nesfârșite la care trebuie să se răspundă, o listă nesfârșită de lucruri de făcut, o altă întâlnire importantă – sutele de componente demne de luat în seamă care alcătuiesc o zi productivă. Atât de des, acestea sunt greutățile care se agață de noi și ne împiedică să creștem spiritual.
Antidotul? Să ne recalibrăm sistemul de valori. Pe măsură ce ne limităm dragostea pentru productivitate, putem învăța să ne bucurăm de ceea ce este maiestuos. Ne-am antrenat în eficiență; trebuie, de asemenea, să ne antrenăm mintea în disciplina privirii pentru a contempla gloria. Căci atunci când sufletul privește frumusețea, îi cresc aripi.
Problema cu productivitatea
Înainte de a analiza mai pe larg această dinamică a vederii și a înălțării, este util să studiem mai profund problema. De ce pot presiunile obișnuite ale vieții să exercite o influență atât de periculoasă din punct de vedere spiritual? Cum ne împiedică ele creșterea în Hristos?
Desigur, realitățile unui program încărcat nu sunt în mod inerent rele. Nu trebuie să le etichetăm drept păcat. În același timp, ele pot fi dăunătoare, chiar periculoase, pentru o viață care caută putere spirituală. Motivele acestui pericol provin din impulsurile subtile care ne ghidează atât de mult în viața de zi cu zi. La baza practicilor obișnuite ale omului modern se află moduri de gândire a căror logică se potrivește rareori cu creștinismul biblic.
Cel mai important dintre aceste impulsuri este preocuparea noastră pentru utilitate. Acesta nu este un mod obscur de a spune că ne plac mașinile de spălat vase. Mai degrabă, ne bucurăm de toate lucrurile care produc. Celebrăm procesele, eficiența și rezultatele tangibile. Apreciem gadgeturile și mașinile deopotrivă, deoarece utilitatea lor este cuantificabilă. Le putem măsura contribuția. De unde a apărut această preocupare nu este în întregime clar. Cel mai probabil, ea s-a dezvoltat de-a lungul mai multor decenii, pe măsură ce sărbătoream o calitate a vieții îmbunătățită adusă de revoluția industrială. Apariția medicinei moderne, a automobilului și a lanțurilor de aprovizionare cu alimente ne-a învățat să prețuim producția mecanizată. Asociind această producție cu o creștere constantă a bogăției materiale, am ajuns treptat să prețuim toate formele de utilitate.
Problema este că ne denaturează înțelegerea valorii supreme. Nu mă înțelegeți greșit. Îl laud pe Dumnezeu pentru asistența medicală pe care o primesc. Sunt cu adevărat recunoscător pentru mașina parcată în fața casei mele. Dar obsesia noastră pentru utilitate ne-a antrenat să neglijăm aproape orice lucru care nu generează un produs. Nu suntem înclinați să sărbătorim timpul petrecut urmărind apusul soarelui sau privind stelele. De ce? Pentru că nu există un produs cuantificabil. Estimarea noastră a valorii a fost redusă la ceea ce considerăm „util”.
Într-o lume aglomerată
Acest lucru explică o mare parte din lumea din jurul nostru astăzi. Școlile de afaceri din cadrul universităților primesc mai mulți candidați decât cele de științe umaniste. Învățarea modului în care funcționează piețele este considerată mai valoroasă decât studierea unei limbi moarte. La ce folosesc greaca și latina, oricum? Librăriile sunt pline de volume care învață abilități de gestionare a timpului; marginalizate sunt acele cărți al căror conținut mă îndeamnă pur și simplu să meditez. De ce să-l citesc pe Augustin când aș putea învăța o altă metodă de lucru?
În aceeași manieră, programul zilnic consacră productivitatea. Acordăm prioritate e-mailurilor, întâlnirilor și altor astfel de munci pentru că rezultatul lor este adesea ușor de măsurat. Neglijăm oportunitățile de a gândi, de a contempla și de a ne întreba. Rareori acestea vor figura pe lista aceea plină de lucruri pe care le avem de făcut. Pe scurt, înțelegerea noastră a valorii este ancorată în mod sigur în noțiunea de utilitate.
Din nou, ocupația vieții de zi cu zi nu este în mod inerent păcătoasă. Apreciem pe bună dreptate productivitatea. Creștinii ar trebui să se numere printre cei mai importanți contribuitori ai societății. Îmi reamintesc cât de important este să răspund la e-mailuri. Cu toate acestea, prin faptul că atribuim atât de multă valoare lucrului care produce un randament, adesea nu recunoaștem un alt tip de valoare. Ne scapă o valoare care nu are nicio legătură cu productivitatea – una care este esențială pentru abundența noastră în Hristos.
Platon, caii înaripați și frumusețea
Cam în aceeași perioadă în care Platon și-a scris Republica, a scris o altă lucrare, mai puțin cunoscută, numită Fedru. În ea, Platon se gândește la nemurirea sufletelor noastre și la modul în care le putem hrăni. El creează o metaforă în care descrie sufletul ca pe un căruțaș cu doi cai. În mod frecvent, scrie Platon, sufletul este ancorat în pământ. Are o dietă clar lipsită de glorie și, astfel, caii se târăsc în noroi. Cu toate acestea, ocazional, sufletul vede obiecte de mare frumusețe. Valoarea lor inerentă este evidentă. Ele au o calitate enigmatică care transmite ca un ecou frumusețea din ceruri. Contemplând această valoare, caii încep să se înalțe spre cer. Văzând frumusețea, sufletului îi cresc aripi.
Metafora lui Platon este convingătoare. Cine nu-și dorește să zboare? Dar a avut dreptate să acorde o asemenea importanță noțiunii de frumusețe? Poate aceasta să ne ridice cu adevărat din mocirla vieții de zi cu zi, propulsându-ne sufletele spre realități mai înalte?
Pe scurt, răspunsul este da. Anticii înțelegeau frumusețea mult mai bine decât mulți o fac astăzi și îi percepeau valoarea transcendentă. Adevărata frumusețe, ne învață ei, șoptește despre măreția pe care o observăm în ceruri. Ea ne îndreaptă gândurile spre expresii pline de glorie, mai mari decât cele care se află în fața noastră. Acesta este motivul pentru care suntem captivați de valurile învolburate ale oceanului sau de vârfurile înzăpezite ale munților. Frumusețea lor evidentă pune stăpânire pe suflet și ne cere să avem gânduri mărețe. Măreția lor ne îndeamnă să ne gândim la o glorie și mai mare în ceruri.
Motivul teologic al acestei relații este simplu. Toată frumusețea provine de la Dumnezeu însuși. El este cea mai glorioasă și maiestuoasă ființă din Univers. Astfel, atunci când percepem expresii ale frumuseții pe pământ – mâna copilului pe ecranul ecografului, o pasăre colibri care plutește, cerbul care galopează în pădure – avem în vedere simple fluxuri și curenți, care stau în aval de sursă. O astfel de frumusețe este reală, dar nu este supremă. Ea șoptește despre frumusețea lui Dumnezeu. În copil, pasăre sau cerb, simțim amprentele Sale. Și astfel, dacă noi, cei care avem ochi pentru a vedea, medităm suficient de mult timp la aceste expresii ale frumuseții, ele ne cheamă inimile să călătorim în amonte, spre izvor. Ele ne îndreaptă mintea spre cer. Văzând frumusețea, sufletului îi cresc aripi.
Priviți frumusețea în chipul lui Hristos
Întorcându-ne la Scriptură, descoperim că și ea mărturisește despre această relație. Autorii biblici arată în mod frecvent cum privirea noastră asupra gloriei ne scoate din groapă. Într-adevăr, atunci când privim frumusețea supremă în chipul lui Hristos, indispoziția spirituală poate deveni triumf spiritual. Când profetul Isaia a văzut slava Domnului, el a înțeles profunzimea păcatului său (Isaia 6:5). El a privit fața lui Hristos (Ioan 12:41), iar sufletul său a rezonat cu cântecul serafimilor.
Când Ștefan a privit măreția Fiului Omului, a fost puternic în fața persecuției (Faptele Apostolilor 7:56, 59-60). El s-a încrezut în Domnul, iar sufletul său a fost în pace. Iar când Pavel a vorbit despre bogățiile noului legământ, el a mărturisit despre puterea de a-L privi pe Hristos (2 Corinteni 3:18). Privind frumusețea Lui, noi înșine suntem transformați în chipul Său.
Revenind, așadar, la preocuparea noastră inițială: Cum pot evita stagnarea spirituală prin intermediul e-mailurilor nesfârșite și al unei liste interminabile de lucruri de făcut? Facem acest lucru, în parte, înțelegând că astfel de utilizări ale timpului nostru oferă o valoare limitată. Productivitatea este bună, dar sufletele noastre tânjesc după ceva mai măreț – ceva ce provine dintr-o căutare deliberată, intenționată a frumuseții. Rezervă-ți timp pentru a privi răsăritul soarelui. Privește cu atenție Calea Lactee. Privește la frumusețea care te înconjoară în fiecare zi. Inima ta va începe să cânte pe măsură ce urmărești valoarea în afară de productivitate.
În cele din urmă, cel mai sigur antidot este să-L privim pe Hristos. Citește Cuvântul lui Dumnezeu și fixează-ți mintea asupra măreției Sale. Meditează la Scriptură și bea din slava Sa. Roagă-te cu sârguință ca Domnul să îți arate mai mult din frumusețea Sa. Făcând astfel, vei înflori. Când sufletul tău vede frumusețea, îi cresc aripi.
Sura: Desiring God