„Nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri.” (1 Petru 3:1)
Când îți imaginezi o soție supusă, ce fel de femeie îți vine în minte? Mulți dintre oamenii din jurul nostru și chiar unii creștini și-ar imagina, probabil, o femeie timidă, ascultătoare fără discernământ, ștearsă, care trece prin viață în umbră, cu o voce care nu se aude și cu o muncă pe care nimeni nu o vede. Pentru ei, „supusă” este sinonim cu slabă, pasivă, lipsită de gândire proprie.
Dar când venim la Scriptură, cum arată soția supusă? La o privire superficială, ea ar putea părea să semene cu portretul descris mai sus. Apostolul Petru, de exemplu, vorbește despre „purtarea curată și în temere” a soției și despre „un duh blând și liniștit” (1 Petru 3:2, 4). Soția supusă nu se potrivește cu imaginea feministă a femeii care se impune cu orice preț.
Dar dacă privim mai atent, soția creștină supusă, spune Petru, nu este doar blândă, ci și puternică; nu este doar liniștită, ci și curajoasă; nu este doar credincioasă, ci și liberă; nu este doar simplă, ci strălucitoare. Chiar dacă lumea o trece cu vederea, cerul o privește cu atenție.
„Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri” nu este o poruncă rușinoasă. Nu este o soartă nefericită. Nu este un cuvânt care trebuie rostit în șoaptă. Supunerea unei soții creștine are o frumusețe nepieritoare, mai prețioasă decât bijuteriile (1 Petru 3:4).
Blândă, dar puternică
Ce vrea să spună Petru când le cheamă pe soții să fie „supuse”? Vrea oare ca femeile să-și nege darurile, să-și îngroape talentele și să adopte postura unei slujnice lipsite de voință? Nicidecum.
John Piper și Wayne Grudem descriu supunerea soției ca fiind „chemarea ei divină de a onora și de a confirma conducerea soțului ei și de a-l ajuta să o ducă la îndeplinire potrivit cu darurile ei” (50 Crucial Questions About Manhood and Womanhood, 22).
Supunerea cere implicarea activă și atentă a întregii femei: în inimă, ea onorează; prin cuvinte, ea confirmă; prin fapte, ea sprijină conducerea soțului ei atât cât îi stă în putere.
Găsim fiecare dintre aceste trăsături în 1 Petru 3:1-6. Soția supusă, spune Petru, se raportează la soțul ei printr-o „purtare curată și în temere” (versetul 2), iar cuvântul „curată” arată că onoarea ei nu este doar exterioară, ci vine din inimă. De asemenea, ea o imită pe Sara prin cuvinte care afirmă rolul soțului ei, nu neapărat numindu-l „domn” (versetul 6), lucru care ar suna ciudat în zilele noastre, ci exprimând aceeași atitudine respectuoasă în vorbirea ei. Iar în viața de zi cu zi a cuplului, ea își folosește cu bucurie abilitățile specifice pentru a sprijini conducerea lui.
O astfel de femeie are „un duh blând” (versetul 4). Spre deosebire de alte femei, ea nu îl dă pe soțul ei la o parte ca să preia controlul. Dar nici nu îl critică în tăcere și nu i se împotrivește pe ascuns. Pentru ea, cuvântul „ajutor” nu este unul apăsător, ci unul plin de bucurie (Geneza 2:18). Ea consideră o onoare să lucreze împreună cu soțul ei și să aducă frumusețe în viața familiei în feluri pe care doar ea le poate aduce. Femeile de tipul Izabelei pot să-și croiască drum cu coatele spre centrul atenției lumii; ea însă se teme de Dumnezeu și își ajută soțul.
Dar să observăm bine: în gândirea lui Petru, blândețea unei soții supuse este departe de a fi slăbiciune.
„Nevestelor, fiți și voi supuse bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor.” (1 Petru 3:1)
O soție blândă, care Îl iubește pe Hristos, este o forță. Ea poate câștiga sufletul unui bărbat necredincios. Inima lui poate fi la fel de tare ca zidurile Ierihonului, dar viața ei este un marș statornic, iar blândețea ei poartă o trâmbiță.
Blândețea nu este opusul puterii, ci opusul îngâmfării, al impunerii de sine și al încrederii în propriile resurse. Blândețea nu este nici lipsă de discernământ; ea este partea aleasă a celor care cunosc și prețuiesc promisiunile lui Dumnezeu.
Așadar, când Petru le cheamă pe soții să fie supuse, el nu se așteaptă ca ele să nu aibă nicio influență asupra casei sau asupra soților lor. Dimpotrivă, el clarifică felul în care o femeie își influențează casa și soțul: prin rugăciune, nu printr-un comportament pasiv-agresiv; prin cuvinte respectuoase, nu prin înțepături pline de resentimente; printr-o viață frumoasă, nu printr-o voință combativă. Iar dacă o soție supusă poate avea o influență atât de puternică asupra unui bărbat necredincios, cu cât mai mult asupra unui soț care are Duhul lui Dumnezeu!
Liniștită, dar curajoasă
Când Petru le spune soțiilor să-și împodobească sufletul cu blândețe, le cheamă și la liniște: „Podoaba voastră să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit.” (1 Petru 3:4)
Cum sună și cum se simte un „duh liniștit”?
Am putea asocia în mod firesc un duh liniștit cu o limbă tăcută și într-adevăr cele două au legătură. De exemplu, Petru vorbește despre o soție care își câștigă soțul „fără cuvânt” (1 Petru 3:1). Purtarea ei, devine cuceritoare.
Totuși, faptul că Petru vorbește despre „duh” arată că liniștea este, înainte de toate, o calitate lăuntrică. Ține mai mult de inimă decât de gură.
David, Solomon și Isaia descriu liniștea ca pe o atitudine de mulțumire calmă și încredere răbdătoare în Dumnezeul care lucrează pentru poporul Său (Psalmul 131:2; Eclesiastul 4:6; Isaia 30:15). Apostolul Pavel recomandă și el liniștea ca pe un mod de a arăta pace și bună rânduială, spre onoarea lui Dumnezeu, înaintea unei lumi necredincioase (1 Timotei 2:1,2; 1 Tesaloniceni 4:11,12).
Un duh liniștit este un duh stăpânit, un duh credincios, un duh care nădăjduiește în Dumnezeu și se odihnește în siguranță în grija Lui (1 Petru 3:5).
Un duh liniștit nu o împiedică pe soție să vorbească. Asemenea femeii din Proverbe 31, ea știe să-și deschidă „gura cu înțelepciune” (Proverbe 31:26). Sau, asemenea unui prieten bun aflat pe scaunul din dreapta, știe să-și avertizeze soțul când vede un pericol sau să-i ofere gânduri despre cea mai bună direcție. Iar un soț bun va primi, nu va disprețui, un astfel de sfat.
Dar ea știe și să se încreadă în Dumnezeu și să-și încurajeze soțul să conducă, chiar și atunci când drumul pare riscant și necunoscut.
O astfel de liniște cere curaj adevărat. Mi-o imaginez pe Sara ascultându-l pe Avraam în Haran, în timp ce el îi spune: „Cred că Dumnezeu ne cheamă în Canaan.”
„În Canaan?”, întreabă ea. „De ce Canaan? De ce acum?”
El răspunde. Ea ascultă și mai spune ce are de spus. Se roagă împreună. Își imaginează toate greutățile pe care le-ar putea întâlni pe drum. Dar când se gândește la promisiunea lui Dumnezeu de a-i binecuvânta (Geneza 12:2–3), ea „nu se teme de nimic înfricoșător” (1 Petru 3:6). Își pune nădejdea în Dumnezeul ei. Apoi își urmează soțul fără teamă.
Desigur, uneori un bărbat vrea să conducă într-o direcție care nu este doar riscantă, ci nechibzuită; nu doar nesigură, ci nedreaptă. În astfel de cazuri, o soție poate fi nevoită să-și confrunte soțul cu respect, dar și cu curaj, iar dacă situația este gravă, chiar să implice pastorii sau alți bărbați evlavioși.
Dar, în cele mai multe cazuri, după conversații răbdătoare și rugăciune, o soție cu un curaj liniștit va păși fără teamă în noi ritmuri ale familiei, în noi implicări în slujire și în necunoscut, având inima ținută tare de Dumnezeu.
Credincioasă, dar liberă
Blândă, dar puternică. Liniștită, dar curajoasă. Soția din 1 Petru 3 este și credincioasă.
Soțul ei poate „nu ascultă Cuvântul” (1 Petru 3:1). Sau poate ascultă Cuvântul, dar tot se poartă uneori fără înțelepciune. În ambele situații, ea rămâne credincioasă față de el în inimă, în cuvinte și în fapte. Rămâne statornică, având mereu o purtare „curată și în temere” (versetul 2).
De unde vine o astfel de credincioșie?
Cuvântul folosit de Petru pentru „respect” ne oferă un indiciu. Același cuvânt apare, sub formă verbală, cu doar câteva versete înainte, când el scrie: „Cinstiți pe toți oamenii; iubiți pe frați; temeți-vă de Dumnezeu; dați cinste împăratului!” (1 Petru 2:17)
Așadar, Petru vorbește despre teama soției față de Dumnezeu și despre respectul ei față de soț folosind forme diferite ale aceluiași cuvânt.
Ce sugerează această legătură?
În primul rând, sugerează că respectul unei soții față de soțul ei izvorăște din reverența ei față de Dumnezeu. Așa cum dragostea unui soț pentru soția lui nu se sprijină, în cele din urmă, pe cât de ușor de iubit este ea, ci pe Hristos (Efeseni 5:25), tot așa respectul unei soții pentru soțul ei nu se sprijină pe cât de respectabil este el, ci pe Hristos.
O soție evlavioasă și-a supus deja întreaga ființă Domnului Isus. De aceea, se supune soțului ei „pentru Domnul” (1 Petru 2:13).
În al doilea rând, tocmai pentru că respectul ei este înrădăcinat în frica de Dumnezeu, loialitatea ei față de soț are limite. Ea se supune lui, dar aparține mai întâi, mai presus de toate și pentru totdeauna lui Hristos (1 Petru 2:16). Prin urmare, este liberă să nu-l urmeze pe soțul ei dacă acesta îi cere să nu asculte de Isus.
De fapt, soția din biserica primară pe care o are Petru în vedere deja și-a exercitat această libertate. Când Evanghelia a ajuns la acest cuplu, el a refuzat să creadă, dar ea nu. Ea L-a auzit pe Hristos chemând-o pe nume prin mesajul Evangheliei, iar chemarea Lui avea o autoritate infinit mai mare decât cea a soțului ei. Așa că, păstrând tot respectul cuvenit față de bărbatul pe care Dumnezeu i l-a dat, ea s-a despărțit de necredința lui.
Petru le cheamă pe soții să le ofere soților lor „respect necondiționat”, așa cum spune Kevin DeYoung. Dar respectul necondiționat nu înseamnă supunere necondiționată în orice lucru și nici „îndurarea necondiționată a abuzului” (Men and Women in the Church, 67). Frica de Dumnezeu îi dă libertatea să-și respecte soțul, fără să-l urmeze în lucruri care ar însemna neascultare de Hristos.
Simplă, dar strălucitoare
În final, Petru vorbește despre înfățișarea soției supuse: „Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.” (1 Petru 3:3)
Porunca lui Petru nu interzice orice grijă față de felul în care arată o femeie. Unele dintre cele mai supuse femei din Scriptură au fost „frumoase la chip” (Geneza 12:11; 1 Samuel 25:3). Totuși, Petru încurajează o simplitate evlavioasă, care nu-și caută valoarea în frumusețea exterioară.
Mai mult decât atât, el încurajează urmărirea hotărâtă a unei frumuseți mult mai adânci: „Podoaba voastră să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.” (1 Petru 3:4)
Dacă o femeie se va preocupa de îmbrăcămintea ei, atunci să se preocupe mai ales de îmbrăcămintea evlaviei. Dacă se va privi atent în oglindă, atunci să fie și oglinda Scripturii.
Când Petru vorbește despre „frumusețea nepieritoare” a unei femei, folosește un cuvânt care în alte locuri se referă la moștenirea noastră cerească și la Evanghelia prin care am fost mântuiți (1 Petru 1:4, 23).
„Orice făptură este ca iarba”, scrie Petru, citând din Isaia. „Iarba se usucă și floarea cade, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:24,25).
La fel este și cu frumusețea exterioară. Vara face loc toamnei, tinerețea lasă loc vârstei, iar chipul unei femei va ajunge să poarte riduri și fire albe. Dar „omul ascuns al inimii” rămâne pentru totdeauna (1 Petru 3:4).
„Duhul blând și liniștit” al unei femei poartă în el ceva din frumusețea cerului. Își primește frumusețea din veșnicie și vestește Împărăția care va veni. Lumea nu poate vedea această frumusețe, iar chiar și unii creștini se străduiesc să o observe. Dar într-o zi, când lucrurile ascunse vor fi descoperite, ea va străluci în toată frumusețea ei. Valoarea ei „înaintea lui Dumnezeu” va fi văzută limpede de toți (1 Petru 3:4).
Frumoasă, nu rușinoasă
Când privim doar la suprafață, când vedem numai blândețea, liniștea, credincioșia și simplitatea unei soții, s-ar putea să ne simțim stânjeniți de ideea supunerii.
Dar când vedem puterea, curajul, libertatea și strălucirea care trăiesc și înfloresc în ea, stânjeneala dispare înaintea frumuseții.